Pictorul, florile și portretele

Biserica îi cinstește întotdeauna pe cei care, fiind vrednici fii ai ei, au în­mulțit talantul pe care l‑au primit în dar de la Dăruitorul a toate. Biserica mereu i‑a cinstit pe marii ierarhi, dar și pe preoții și credincioșii care au rămas în amintirea ei, fiind respectați ca mari învățători care ne‑au tâlcuit cuvintele Evangheliei ori L‑au preamărit pe Dumnezeu în viața lor, arătându‑ne multele daruri înmulțite. Așa că, în Catedrala Mitropolitană provizorie din București, astăzi Catedrală Patriahală, au fost cinstiți marii ierarhi care au condus Mitropolia Ungrovlahiei și, după 1925, Biserica Ortodoxă Română. Li s‑au adăugat personalități ale vieții spirituale și culturale, între ele, la loc de cinste, poetul Mihai Eminescu, pomenit întotdeauna de către Biserica noastră, dar și mari bărbați ai istoriei - Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza și alți făuritori ai unirilor.

Biserica, prin aceste pomeniri și prin rugăciunile pe care le înalță, arătă că‑i cinstește pe fiii ei care, în vremuri mai apropiate sau mai depărtate, au strălucit și au lucrat cu folos pentru poporul român, cântând în imagini frumusețile pământului românesc, așa cum a făcut‑o și pictorul Ștefan Luchian, de la a cărui trecere în eternitate s‑au împlinit recent 100 de ani.

Ștefan Luchian a fost unul dintre pictorii mari pe care i‑a avut România, alături de Nicolae Grigorescu și Ion Andreescu. Nicolae Grigorescu, atunci când nimeni nu‑i cumpăra pânzele lui Ștefan Luchian, pe care le expunea în saloane și expoziții ale vremii, mai ales la începutul veacului XX, i‑a cumpărat o pânză, spunând la acel moment: „În sfârșit, am și eu un urmaș”. Grigorescu se afla atunci către apusul vieții (†21 iulie 1907). Marin Mihalache afirma în prefața la volumul „Mărturii despre Luchian” (Ed. Meridiane, 1966): „Creația lui Luchian a pătruns cu greu în conștiința publicului. Ani în șir, succesul îl ocolește, nefiind apreciat decât de un cerc restrâns de prieteni. La expoziția din 1903 n‑a vândut nimic. La cea din anul următor, de asemenea, nici măcar chiria sălii n‑o poate plăti, din care pricină se vede nevoit să lase în schimb un tablou. Doar pictorul Grigorescu, singur, i‑a luat o pânză, cu care prilej bătrânul meșter ar fi spus: Am în sfârșit un urmaș”.

Ștefan Luchian s‑a născut într‑un târg din Moldova, Ște­fănești, din ținutul Botoșanilor, în anul 1868, în familia unui ofițer de carieră, maiorul Dumitru Luchian, căsătorit cu Elena Chiriacescu. După cum cerea misia, Dumitru Luchian se muta din când în când în diferite locuri, iar în 1873 a venit împreună cu familia sa la Bucu­rești. După moartea părinților s‑a văzut lipsit de anumite facilități materiale. Deși urmase Școala de Arte Frumoase la clasa de pictură, către sfârșitul veacului al XIX‑lea și începutul veacului următor nu mai putea achita nici măcar plata sălii în care își expunea picturile. A beneficiat de burse în străinătate, studiind două semestre la München și, de asemenea, la Paris, unde a cunoscut mari pictori ai vremii, a vizitat numeroase expoziții, dar a păstrat întotdeauna dorul după locurile și oamenii țării lui. Ștefan Luchian de multe ori a afirmat: „Poți să ai darul culorii; poți să te pricepi și să înveți tehnica ei; dacă nu ai simțire, nu ai făcut nimic”. El a așezat în pânzele lui, în picturile pe care le‑a realizat, atât în ulei, în acuarelă și în preafrumoasele pasteluri, tot sufletul. Era adeseori prezent în mijlocul naturii, adică în mijlocul creației lui Dumnezeu, încercând să imortalizeze frumu­sețile pe care le vedea în juru‑i. Referindu‑se la arta picturii, Luchian spunea: „Natura nu trebuie s‑o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei... Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta‑i cheia... Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”. (Va urma)