Pimen Georgescu, neuitatul mitropolit iubitor de pace și sfinți

Cu puține zile înainte de începutul Pos­tului Nașterii Domnului din acest an, ne-am adus aminte de un mare ierarh al Moldovei, care a trecut la cele veșnice în ziua de 12 noiembrie 1934.

Mitropolitul Pimen Georgescu a văzut lumina zilei în Provița de Sus, județul Prahova, în data de 24 octombrie 1853, primind la botez numele Petru.

Locurile natale le-a purtat mereu în inimă și le-a evocat adeseori în peregrinările vieții sale. Fie că drumurile l-au dus la București, în anii for­mării sale la seminar, fie la Cernăuți, unde a urmat studiile universitare, amintirea rădăcinilor sale a rămas vie. Atât la Argeș, unde a slujit ca locțiitor de episcop timp de șapte ani, 1895-1902, cât și mai târziu, în Eparhia Dunării de Jos, unde a fost episcop între 1902 și 1909, legătura cu locurile natale s-a împletit frumos cu chemarea slujirii. La Mitropolia Moldovei și Sucevei, cum era numită atunci, unde a fost chiriarh timp de un sfert de veac, dorul de aceste meleaguri își gă­sea glas în mărturisirile sale, ca o întoarcere simbolică la izvoarele care i-au înnoit viața și credința.

Cu puțin timp înainte de a trece la cele veșnice, ultimii ani ai vieții fiindu-i marcați de o grea suferință, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a omagiat pe Arhipăstorul Pimen Georgescu la împlinirea a 25 de ani de cârmuire a Mitropoliei Moldovei și Sucevei.

Dintre virtuțile sale s-au evidențiat dragostea față de Biserică și de cele trei eparhii pe care le-a slujit, dar și dinamica sa lucrare pastorală și edilitar-gospodărească. Biografii lui (între care îl amintim pe cel care i-a fost diacon, devenind apoi Episcop al Armatei și ulterior Episcop al Romanului și Hușilor, Partenie Ciopron) spuneau că Mitropolitul Pimen Georgescu a fost în locuri unde n-a călcat niciodată un ierarh. În condițiile de atunci, când se mergea pe jos sau cu trăsura ori cu căruța, astfel de călătorii erau greu de împlinit. Dragostea sa față de sfintele lăcașuri l-a îndemnat să încurajeze și să susțină construirea unui număr mare de biserici la Galați și la Iași.

În mod deosebit, Mitropolitul Pimen Georgescu a rămas în amintirea contemporanilor, precum și a urmașilor, ca un mare alinător al suferințelor celor care au luptat în Primul Război Mondial. Prin cuvântările sale, rostite în acea perioadă, a insuflat curaj și speranță celor prezenți, devenind un adevărat sprijin moral. S-a preocupat cu devotament de cei răniți, organizând mai multe spitale de campanie pentru a le oferi îngrijire și alinare. De asemenea, a adresat numeroase pastorale și scrisori clerului și monahilor din Mitropolia Moldovei, îndemnându-i să îi sprijine pe cei răniți care se întorceau la casele lor, dar și pe familiile acestora, afectate de tragediile războiului.

Multe călugărițe de la marile mănăstiri din Moldova au urmat cursuri susținute de medici militari și s-au aflat în spatele frontului, îngrijind răniții, iar la unele chinovii au fost organizate spitale pentru aceștia. În clădirea din apropierea Mitropoliei Moldovei, în prezent sediu al Facul­tății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, s-a organizat un astfel de spital, iar când un număr mare de răniți au fost aduși de pe front, el a săvârșit Sfânta Liturghie în mijlocul lor. În cuvintele adresate acestora, Mitropolitul Pimen Georgescu le spunea cu emoție: „Am slujit în multe catedrale, biserici și mănăstiri. Nicăieri nu am avut o astfel de trăire ca printre voi, cei ce sunteți asemenea martirilor, care v-ați vărsat sângele”. Printre cei prezenți, unii erau greu încercați de suferință, iar alții își pierduseră membre ale corpului în urma luptelor. Prezența sa plină de compasiune și cuvintele de alinare au făcut ca Mitropolitul Pimen să rămână în memoria tuturor un mare mângâietor al suferințelor de tot felul provocate de Marele Război, aducând lumină și speranță celor marcați de tragedia conflictului.

În aceeași măsură, a fost unul dintre artizanii Marii Uniri de la 1918. Prin cuvântările rostite, prin legăturile pe care le-a avut cu cei din Basarabia, Bucovina, Ardeal, Banat și nu numai, și-a manifestat în mod deosebit dorința de realizare a unității naționale, fapt ce a fost posibil, după cum se știe, în decembrie 1918.

Mitropolitul Pimen Georgescu a avut o legătură strânsă cu Familia Regală a României, pe care a cunoscut-o încă din perioada în care slujea la Curtea de Argeș, locul unde regele Carol I obișnuia să vină adesea. O legătură memorabilă între cei doi s-a creat în momentul în care Pimen Georgescu a primit cârja de arhipăstor chiar din mâna regelui Carol I. Istoria Bisericii Ortodoxe Române consemnează acest eveniment important, marcându-l drept primul episcop român care a primit cârja din partea unui rege al României, în momentul instalării ca Episcop al Dunării de Jos.

Când era copil, în satul său natal, Provița, a venit în vizită regele Carol I, care a purtat un dialog cu copiii de la școală. Dintre toți, cel mai inteligent, mai atent și înțelept în răspunsuri a fost viitorul mitropolit. Impresionat de replicile lui, regele i-a oferit un ban de aur. Peste ani, întâlnindu-l, Mitropolitul i-a spus: „Când eram copil, la Provița, am primit de la Alteța Voastră un ban de aur”. Regele a mărturisit: „Îmi amintesc de copilul de altădată de la Provița”.

Pe lângă amănuntele biografice și realizările administrative ale Mitropolitului Pimen Georgescu, rămâne pilduitoare lucrarea sa duhovnicească de revigorare a monahismului din Moldova. Prin intervenția sa personală sau a unor apropiați, mănăstirile moldave au cunoscut o perioadă de sporire spirituală. Astfel, în timpul păstoririi lui și cu binecuvântarea sa, s-au închinoviat, au fost tunși în monahism sau hirotoniți mulți călugări iubitori de viață sihăstrească, de rugăciune și împlinire a virtuților filocalice, unii dintre ei ajunși la măsura sfințeniei.

Dintre aceștia, fără să-i putem menționa pe toți, îl amintim pe Sfântul Ioan Iacob, închino­viat la Mănăstirea Neamț în anul 1933. Deși a fost călugărit în 1936, perioada de noviciat în obștea Mănăstirii Neamț a început-o cu binecuvântarea Mitropolitului Pimen Georgescu.

De asemenea, îl evocăm pe Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, care, împreună cu cei doi frați ai săi după trup, Vasile și Gherasim, a intrat în obștea Schitului Sihăstria în anul 1929, perioada păstoririi Mitropolitului Pimen Georgescu însemnând pentru acest schit un timp nou, de refacere a rănilor trecutului și mai ales a influenței negative pe care a avut-o asupra așezării monahale o fabrică de cherestea, care i-a alungat la începutul veacului al 20-lea pe aproape toți viețuitorii. Sunt mărturii care atestă că, în anul 1901, la Sihăstria mai era un singur viețuitor. După ce fabrica a fost închisă și monahii s-au reîntors, Mitropolitul Pimen Georgescu a rânduit la conducerea schitului, devenit ulterior mănăstire, un călugăr care viețuise la Mănăstirea Neamț, cu experiență athonită de mai mulți ani: vestitul Ioanichie Moroi. Numit în anul 1909, acesta avea să-i primească pe părintele Cleopa, pe frații lui și pe mulți alți monahi, revigorând astfel viața monahală de pe Valea Secului.

Un alt monah cu viață sfântă care a îmbrățișat viața călugărească în perioada Mitropolitului Pimen Georgescu a fost Petroniu Tănase. Ucenicia sa la Schitul Vovidenia, începută în anul 1928 și desăvârșită apoi la Mănăstirea Neamț, s-a intersectat cu aceea a fratelui Toader Arăpașu, devenit peste ani monahul Teoctist, apoi episcopul, mitropolitul și patriarhul care a slujit Biserica Ortodoxă Română într-o grea perioadă.

Mitropolitul Teoctist s-a format la Sihăstria Voronei, unde a intrat în anul 1928, acolo fiind egumen un călugăr isihast, Ghedeon Verenciuc, tăcut și rugător, despre care Patriarhul Teoctist spunea că avea mereu pe buze șoaptele Rugăciunii lui Iisus. Deși păstorea un schit retras, fără posibilități materiale, Ghedeon Verenciuc, trecut la Domnul în anul 1945, a condus Sihăstria Voronei vreme de 20 de ani și a adunat în jurul său aproximativ 20 de călugări, între aceștia aflându-se pentru o perioadă de timp și viitorul Patriarh al României.

Un alt călugăr cu viață sfântă, care a fost tuns în monahism la Mănăstirea Secu în vremea Mitropolitului Pimen Georgescu, a fost Vichentie Mălău. Acesta a depus voturile monahale în anul 1912, după o perioadă petrecută împreună cu tatăl său la Muntele Athos.

În aceeași perioadă, prin trăirea sa înaltă s-a evidențiat și protosinghelul Daniil Pricop, care a salvat de la distrugere biserica voievodală a Mănăstirii Slatina de lângă Fălticeni. Acesta era de loc din comuna Găinești, județul Suceava, și în anul 1923 a intrat în obștea Slatinei. Prin jertfa sa personală a salvat biserica mănăstirii de furia soldaților care erau pregătiți să o dinamiteze, rămânând, după cum mărturisea Sfântul Cuvios Cleopa, un exemplu de înaltă trăire monahală.

Tot printre călugării cu viață aleasă, despre care Cuviosul Cleopa a afirmat deseori că trebuie așezat în rândul sfinților, a fost și protosinghelul Antim Găină, care s-a închinoviat în obștea Mănăstirii Secu în anul 1920. Au rămas de la el numeroase cuvinte de învățătură și exemple de smerenie desăvârșită.

Arhimandritul Hrisostom Postolache, care a viețuit o vreme la Muntele Athos și a devenit apoi egumen al Schitului Bucium de lângă Iași, a venit în țară în anul 1921, după o perioadă de ucenicie la Schitul Prodromu, într-o vreme când acolo viețuiau 80 de monahi. S-a nevoit la Schitul Bucium până la trecerea sa la cele veșnice, în anul 1979.

De asemenea, printre călugării cuvioși intrați în monahism în vremea Mitropolitului Pimen Georgescu a fost și protosinghelul Ioil Gheorghiu, stareț al Mănăstirii Sihăstria în perioada 1949-1959, după plecarea părintelui Cleopa la Mănăstirea Slatina. El a intrat în viața monahală în anul 1932, fiind ucenic apropiat al protosinghelului Ioanichie Moroi, de la care a învățat lupta duhovnicească.

Acestora se pot adăuga mulți călugări din diferite mănăstiri, călugărițe cu viață sfântă și chiar monahi care, după un timp de ucenicie, au plecat către Muntele Athos. A fost perioada cea mai prosperă din punct de vedere duhovnicesc, când din marile mănăstiri ale Moldovei s-au îndreptat către Grădina Maicii Domnului mulți nevoitori. Odată cu anii 1940, exodul monahilor din Moldova către Muntele Athos a încetat.

Constatăm, ca un semn de mare binecuvântare primit de la Dumnezeu, că Mitropolitul Pimen Geor­gescu a însuflețit, prin dragostea lui sau prin binecuvântarea și deschiderea duhovnicească pe care le-a manifestat, râvna unor monahi, unii dintre ei recent canonizați de către Biserica Ortodoxă Română. În acest sens, Pimen Georgescu a oferit o puternică întărire duhovnicească prin lucrarea sa pastorală vie, pregătind astfel mănăstirile și schiturile din Moldova pentru a putea face față perioadei crâncene cauzate de Decretul 410 din 1959, care a alungat mulți monahi din mănăstiri.

Un exemplu deosebit al trăirii duhovnicești a lăsat și la sfârșitul vieții. Fiind foarte bolnav și nevoit să cerceteze diferiți medici la spitale din București, Mitropolitul Pimen Georgescu a venit în luna octombrie 1934 să se trateze de suferința pe care o purta de vreo doi sau trei ani.

Aflându-se în Capitală la o rudenie a sa și căutând anumite remedii pentru greaua lui cruce a avut o puternică încercare cu două zile înainte de a trece din această viață. Atunci a dorit să se spovedească pentru ultima dată.

L-a chemat de la Iași pe cunoscutul arhimandrit de la Mitropolia Moldovei, Ilarion Bălăiță, cu care a discutat și căruia i s-a spovedit. De asemenea, a primit vizita Patriarhului Miron cu o zi înainte de a-și începe călătoria spre veșnicie și a Episcopului Nicodim Munteanu, viitorul Patriarh al României.

În dimineața zilei de 12 noiembrie 1934 a trecut la cele veșnice. Când se pregăteau să-l îmbrace cu odăjdiile arhierești, Patriarhul Miron a hotărât să-l îngroape la Provița de Sus. Credincioșii din Moldova îl doreau la Iași, dar patriarhul a mărturisit că mitropolitul îl rugase în urmă cu două zile să fie îngropat în satul lui.

După ce a fost prohodit la Biserica „Sfântul Gheor­ghe“-Nou din București, sicriul cu trupul mitropolitului a fost așezat într-un vagon special și dus cu trenul până la Câmpina, iar de acolo, după tradiția locului, purtat cu un car tras de boi până în satul natal.

E plină de nostalgie și de căldură sufletească dorința mitropolitului de a fi îngropat în satul lui, care aduce și o mare responsabilitate pentru locuitorii așezării, de a-i cinsti memoria, de a-l pomeni, de a păstra mereu aprinsă candela la mormântul lui și de a-și aminti că neuitatul ierarh Pimen Geor­gescu a înveșnicit numele Proviței de Sus.