Piscul trezviei

Remodelarea lumii actuale începe cu disiparea atenției și se încheie cu disoluția vieții interioare a ființei umane. Ne recunoaștem tot mai greu chipul în oglinda cunoașterii de sine, pentru că vocea conștiinței noastre pare redusă aproape la tăcere. Astfel, ne pierdem reperele spirituale și uităm de calea virtuților creștine, iar totul pornește de la un aspect foarte simplu: lipsa trezviei (atenției).

Sunt zile întregi care trec fără a ne lăsa vreun răgaz de a conștientiza ce se întâmplă în jurul nostru sau în viața noastră interioară, zile în care gândirea pare risipită în tot mai multe direcții. La finalul lor, decontul nostru sufletesc este foarte mare și resimțim un soi de pierdere spirituală, de vertij care ne cuprinde mintea și inima și ne transformă în corăbii rătăcite pe marea acestei vieți.

Împrăștierea atenției sau risipirea propriului sine

Nu mai reușim nici să ne organizăm corespunzător, nici să ne ridicăm sufletește spre Dumnezeu. Rugăciunea pare o oglindă spartă, care reflectă chipurile însutite ale gândurilor, nu lumina unitară a dialogului cu Dumnezeu. Speranța este risipită în prea multe proiecte exterioare și nu mai tinde spre veșnicie și odihnă sufletească. Dragostea pare o emoție străină, necunoscută. Discernământul nu se mai poate structura în gânduri, cuvinte și fapte. Toate acestea se petrec pentru că în viața noastră a pătruns duhul străin al „împrăștierii”, care ne bulversează și ne strică orice urmă de luciditate. Acest duh necurat ne tulbură rugăciunea, ne risipește faptele bune, ne provoacă o stare de întunecare interioară și lovește în elementul care ne însuflețește cel mai mult atunci când dorim să ne apropiem de Dumnezeu: trezvia sau atenția. Cuviosul Ioan de la Valaam spunea în chip inspirat: „Mintea să fie la cuvintele rugăciunii, căci atenția este sufletul rugăciunii” (Cuviosul Ioan de la Valaam, Raiul văzut din chilie, trad. de Oxana Toporcean, București, Ed. Sophia, 2007, p. 260). Așadar, când atenția este risipită, toate virtuțile - nu doar împărăteasa lor, adică rugăciunea -, nu mai reușesc să devină lucrătoare în viața noastră decât la un nivel secundar.

Tensiune pozitivă, tensiune negativă

Împrăștierea atenției noastre are multiple cauze. La unii se manifestă prin dorința excesivă după bunurile materiale. La alții are la bază dependența de confort, plăcere, satisfacerea propriilor impulsuri ego­iste, dar poate lua și forma excesului de muncă, implicării în mult prea multe activități care, prin diversitatea și dificultatea lor, de­pă­șesc puterea și resursele celui care se implică în ele. Omul caută inerent un anumit grad de tensiune în viața sa. Lipsa totală a oricărei tensiuni te poate transforma într-o ființă molatică, trândavă, la fel cum o tensionare prea mare te împinge în pragul burnout-ului sau te poate îmbolnăvi psihic pe termen lung din cauza stresului cronic. De vreme ce ne grăbim să ne împlinim orice gând, fără a deosebi între cele bune și cele rele, tindem, în general, să acumulăm o tensiune negativă în sufletul nostru care va ajunge să ne împovăreze enorm dacă nu știm să o descărcăm prin fapte bune, spovedanie și împărtășire continuă cu Sfintele Taine, rugăciune și smerenie. Tensiunea „pozitivă” este tocmai aceasta a trezviei (atenției) necurmate la viața noastră interioară. Dacă nu avem grijă de acest efort continuu de a fi atenți cu noi înșine și în ceea ce privește comportamentul nostru, atunci vom fi luați de valurile vieții și zdrobiți sufletește de stâncile încercărilor. Este important să ne verificăm singuri acest „puls” sufletesc și, ori de câte ori simțim că pierdem trezvia, să o recuperăm prin o scurtă retragere în sine - rostind rugăciunea inimii, meditând la un verset din Scriptură, ajutând astfel la o regenerare a minții și a inimii noastre. Cuviosul Isihie Sinaitul observa: „Viaţa oamenilor se desfăşoară în repetare de ani, de luni, de săptămâni, de zile, de nopţi, de ceasuri şi de minute. În aceasta trebuie, aşadar, să ne desfăşurăm şi noi lucrările virtuoase, adică trezvia, rugăciunea şi dulceaţa inimii în liniştea osârduitoare până la ieşirea noastră” (Cuv. Isihie Sinaitul, „Cuvânt despre trezvie și virtute”, II, 58, în: Filocalia, vol. IV, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 75). Și chiar dacă ne aflăm într-un mediu foarte stresant și dificil, să nu uităm să ne liniștim interior prin lucrarea trezviei și rostirea cât mai deasă a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa”.

Trezvia - unificatoarea vieții interioare

O viață interioară împrăștiată, dezbinată în nenumărate direcții, nu poate tinde către adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Trezvia reprezintă primul pas către reunificarea sinelui nostru, către cu­noașterea de sine reală, nu imaginară. Cuviosul Filotei Sinaitul afirma: „Trezvia poate fi numită cu dreptate atât cale ce duce la Împărăţie, la cea din lăuntrul nostru şi la cea viitoare, cât şi lucrare cugetătoare, ca una ce prelucrează şi ­înălbeşte cele ale minţii şi o mută de la vieţuirea pătimaşă la cea nepătimaşă. Pentru că se aseamănă cu o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, Se arată minţii” (Filotei Sinaitul, „Capete despre trezvie”, 3, în: Filocalia, vol. IV, p. 93). Așadar, trezvia ne ajută la o curățire intensă a minții de gândurile necurate și reprezintă o redimensionare a concentrării noastre de la lucrurile materiale la țelul dobândirii vieții de veci împreună cu Dumnezeu. Despătimirea interioară a omului nu poate avea loc fără atingerea acestui pisc al trezviei, care reglează și tensiunea spirituală a sufletului nostru și ne oferă puterea de a lucra în liniște și pace toate celelalte virtuți creștine benefice vieții noastre spirituale. Într-un cuvânt, așa cum spunea părintele Emilianos Simonopetritul: „Gândurile noastre, raționamentele noastre, sunt întotdeauna pătimașe și trezvia este taina vieții duhov­ni­cești. Vrei să înveți cum s-o începi și cum să sporești în ea? Un singur lucru îți spun: lipește-ți privirea de punctul de pornire, de izvor, adică de mintea ta, și nu îngădui nici unei momeli să intre înlăuntrul tău, nu discuta cu ea nici prietenește, nici duș­mănos, pentru că apoi începe această revărsare a împătimirii”
(Arhim. Emilianos Simonopetritul, Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie, trad. de Ierom. Agapie Corbu, Arad, Ed. Sf. Nectarie, 2008, p. 78).