Plăcerea și durerea sau despre sensul adevărat al vieții
Sfântul Maxim Mărturisitorul este un uriaș al cugetării creștine – poate cel mai mare1. A fost radical în mărturisirea dreptei credințe. I‑au fost tăiate limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris2. Acest text prilejuit de pomenirea lui tratează o temă specifică scrierilor sale: plăcerea și durerea.
Discursul Sfântului Maxim este unul complex. Nu voi încerca să pun în pagină pur și simplu teologia acestui sfânt cuvios, ci vom așeza o lectură în cheia prezentului. De ce? Pentru că, deși discursul Părinților este unul actual, de cele mai multe ori, nemaiavând experiența Sfinților Părinți, cred că nu mai putem pricepe nici teologia lor. Părintele Rafail Noica spunea că înțelegem cuvintele lor, dar ei rămân la o oarecare distanță de noi tocmai din pricina lipsei de experiență comună.
Plecând de la teologia Sfântului Maxim, îndrăznesc o lectură a plăcerii și durerii în termenii experienței. Orice lectură este limitată de experiență, de lecturile acumulate.
După cădere s‑a răsturnat ordinea firii omului: simţirea a devenit simţire afectată în mod exagerat de plăcere şi durere, iar rațiunea a căzut de la locul ei aducând argumente pentru căutarea plăcerii şi fuga de durere şi născocind modalităţi pentru aflarea plăcerii şi evitarea durerii3. Simțirea ia prim-planul vederii omului și‑i consumă toate resursele rațiunii cu punerea ei în slujba simțurilor. Faptul că simțurile sunt în prim plan arată coborârea în spațiul biologic. Fiind o cădere de la legătura cu ordinea spirituală, e şi o cădere de la firea sa, o cădere într‑o existenţă paranaturală4. Căderea din legătura cu cele spirituale arată ratarea sensului inițial.
Astfel, omul caută împlinire exclusiv în spațiul simțurilor și nu găsește. Dacă sunt lacom, oricât aș mânca, sau dacă sunt curvar, oricât aș curvi, tot nu găsesc împlinire în patima mea. Voi culege durere căci durerea e urmarea plăcerii5. Voi crede că nu am făcut suficient pentru potolirea foamei mele sau pentru stingerea setei mele de dragoste și voi căuta mai adânc în patimă, dar durerea mea va fi mai mare. Omul, aflând prin experienţă că orice plăcere are ca urmaşă în chip sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. În plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii.6 Fugind de durere și căutând plăcerea, tot durere voi culege din patima mea. Fiindcă cele plăcute ies la suprafață eu mă îmbăt cu plăcerea, dar în final tot de durere mă împărtășesc.
Legătura între cele două este evidentă: între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă necontenită. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur, după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere dă, prin plăcere, tot de durere.7 Prin urmare, inevitabil, toți cei care alergăm după plăcere vom culege durere.
Încerc să arunc miza la o altfel de plăcere și durere mult mai subțire și mai greu de dibuit care cred că ne face mult rău. Aceasta este legată de lucrarea Bisericii. În contrast cu oferta lumii, Biserica propune ca armă împotriva morții soluția îmbrățișată de Mântuitorul. Lumea propune soluția satisfacției proprii, a plăcerii, iar Hristos și Biserica Lui propun soluția Crucii, a durerii. Chiar ucenicii Lui nu pot accepta patimile și moartea ca soluție, pentru că nici ei nu cugetă cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 12,23). Dar noi, oare putem crede că durerea este soluția? Plăcerea este atât de intim legată de noi încât nu ne putem desprinde de ea. Ne închipuim că prin plăcere luăm viață. Durerea o asociem cu moartea. Tocmai acesta este paradoxul Evangheliei, care ne propune soluția morții: „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri aduce multă roadă. Cel ce‑și iubește sufletul (viața) îl va pierde; iar cel ce‑și urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică” (In. 12, 24‑25).
Mă uit la biserici și văd că toate au în vârf Crucea. Atât deasupra catapetesmei cât și în exterior. Să aibă doar un rol estetic? Nu cred. În Biserică se predică Crucea. Când l‑am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, cuvintele lui simple m‑au schimbat. De curând am mai întâlnit un pustnic la Sfântul Munte cu care am repetat experiența. Vorba lui, neelaborată teologic, în cuvinte simple, cele mai multe cunoscute de mine, m‑a schimbat fără putință de împotrivire. Încă nu înțelegeam de ce.
Părinții duhovnicești m‑au biruit. Cred că ei au cuvânt cu putere pentru că spun numai ce are acoperire în viața lor. Sunt cuvinte trăite, nu cuvinte din cărți cum folosim de cele mai multe ori. În măsura în care cuvintele sunt din cărți și pleacă din minte, ajung în minte și nu lucrează. Dacă pleacă din minte pleacă din știința care trufește. Dacă pleacă din inimă, lucrate fiind, sunt smerite. Cunosc lucrarea dureroasă a Crucii și nu pot fi trufașe.
Note:
1 Pr. Dumitru Stăniloae în Cuvânt înainte la Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București–1999, p. 12.
2 Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia II, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București–1999, p. 9.
3 Filocalia II, ed. cit., p. 17.
4 Filocalia III, ed. cit., p. 13.
5 Filocalia II, ed. cit., p. 124.
6 Filocalia III, ed. cit., p. 30.
7 Filocalia vol. III, ed. cit., p. 14