Plânsul ca eliberare

Nimeni nu-şi mai aduce aminte când a plâns prima oară. Fireşte, acest prim plânset este localizat temporal în momentul naşterii, atunci când fiecare dintre noi a urlat din toţi rărunchii la contactul cu viaţa. Dar a fost un gest instinctiv, imposibil de controlat şi memorat. Din acea zi, am cunoscut cu toţii, în diferite măsuri, gustul lacrimilor.

Nu voi discuta despre resorturile fiziologice ale declanşării nevoii de a plânge. Nu mă preocupă câtuşi de puţin explicaţiile ştiinţifice ale acestei manifestări de multe ori blamate de către cinici. Plânsul înseamnă infinit mai mult decât o secreţie glandulară. După părerea mea, e un pas esenţial întru purificarea sufletească. Şi mai cred că adevăratul plâns al fiinţei noastre trebuie să se petreacă în cea mai deplină intimitate. La fel ca rugăciunile săvârşite în taină, departe de lume, aşa şi plânsul, ca strigăt umil al recunoaşterii condiţiei noastre păcătoase, este sortit a se auzi doar în interiorul propriei conştiinţe. Probabil că multora dintre dumneavoastră vi s-a întâmplat să simţiţi nevoia de a plânge în hohote, aparent fără un motiv imediat. Nu vă durea nimic, nu trăiseţi nicio dramă recentă. Dar, poate cumva amintindu-vă de cineva drag plecat din această lume, sau rememorând amintirile unei copilării demult apuse, v-au podidit lacrimile. V-aţi ascuns într-un colţ al casei încercând să vă înăbuşiţi plânsul, dar nu reuşeaţi decât parcă să-l stârniţi cu şi mai mare putere. Aţi simţit apoi bunătatea, liniştea, seninătatea care vă cuprindeau sufletul. Uşor şi limpede ca un cer spălat de ploaia unei zile de vară, aşa deveneaţi şi dumneavoastră. Sufletul vi se înălţa uşor, trăgând mult mai uşor mintea preocupată de griji, neajunsuri, frustrări. Practic, vorbim de o rugăciune a trupului şi sufletului, o zguduire care ne scutură carapacea insalubră a tristeţilor, dezlipindu-le de pe fiinţa noastră. Prin lacrimă, chiar şi cei mai îndărătnici dintre noi ne ridicăm cu o treaptă mai sus pe scara ce duce spre mântuire. E o penitenţă periodică, absolut necesară însănătoşirii sufleteşti. A pune frâu plânsului ar echivala cu o interdicţie de a cunoaşte seninătatea pocăinţei. Să nu vă consideraţi slabi dacă vărsaţi o lacrimă. Dimpotrivă, lacrima e agheazma care vă spală ochii sufletului. Şi astfel, veţi vedea limpede câtă frumuseţe poate aduce Dumnezeu în calea dumneavoastră.