Pledoarie pentru o educaţie religioasă liturgică
Transmiterea educaţiei religioase generaţiilor ce vin este o sarcină pedagogică care trebuie să preocupe întreaga societate, în contextul lumii de azi, când tendinţa generală a epocii este de a întoarce tot mai mult spatele Bisericii şi creştinismului în general. Acest proces e mai mult o blândă părăsire treptată a unei religii care, deşi are cuvintele vieţii veşnice, pare prea exigentă pentru omul fără identitate al epocii globale, obişnuit să-şi trăiască viaţa în faţa singurei lui resurse de cultură, ecranul televizorului sau calculatorului.
La această îngrijorare am încercat să căutăm un răspuns din perspectiva finalităţii sistemului de învăţământ, şi anume transformarea elevului într-un fiu credincios al Bisericii. Îmbisericirea copilului, introducerea lui în comunitatea parohială este un proces îndelungat care începe la botez şi se desăvârşeşte pe parcursul întregii vieţi prin participarea activă la viaţa liturgică a Bisericii.
Rostul educaţiei religioase şcolare e tocmai acela de a favoriza această inserare conştientă şi treptată în comunitatea liturgică, un scop pe care Biserica şi şcoala românească şi-l propune şi pe care îl urmăreşte, cu greutăţi, dar şi cu reuşite.
Experienţa pedagogică de după 1989 a însemnat o solidarizare între Şcoală şi Biserică, cu ecouri pozitive, până azi când schimbările aduse de noua paradigmă culturală au început să erodeze profund.
Conştientizând acest proces, se impune să căutăm soluţii pedagogice pentru o resolidarizare a Şcolii şi Bisericii, pentru ca în final copiii, adulţii care vor deveni, să se definească creştini în mod liturgic, să ajungă să frecventeze Biserica nu din obligaţie, ci benevol şi conştient, pentru aceasta fiind necesară implicarea familiei, dar şi a Şcolii şi Bisericii. Aceşti factori sunt responsabili de maturizarea şi de încreştinarea copilului, de ajutorarea lui să devină om, nu doar om pământesc, ci un om ceresc, după chipul divino-uman al lui Hristos.
O trăsătură a învăţământului românesc religios constă în aceea că programa de religie nu cuprinde acţiuni concrete de îmbisericire prin participarea elevilor şi profesorilor la programul liturgic al Bisericii. Prezența acţiunii de îmbisericire în curricula şcolară prin acţiuni organizate este un element important pe care învăţământul românesc l-ar putea urma. Este un prilej de evaluare a rezultatelor celor două decenii de învăţământ religios românesc.
Ora de religie a fost şi este un câştig al acestei perioade, dar eficienţa ei nu este foarte evidentă în modelarea societaţii româneşti din pricina absenţei dimensiunii liturgice propriu-zise şi a îmbisericirii elevilor.
Trebuie să căutăm căi de a-i aduce pe elevi în biserici, la Sfânta Liturghie, la Sfântul Altar, acolo unde Hristos Se oferă direct prin Trupul și Sângele Său şi ne cere să lăsăm copiii să ajungă la El.