Pledoarie pentru recuperarea literaturii exilului românesc

Cu o frumoasă copertă ilustrată cu lucrarea lui Camilian Demetrescu, „Tapiserie. Drumul Damascului”, noua lucrare a lui Dan Anghelescu, de aproape 500 de pagini, Exilul versus Utopia (Reflecții în siajul unei „Est/Etici” a neuitării) - apărută la Editura Acteon Books, cu o prefață de Daniela Sitar-Tăut - aduce în atenție o problemă stringentă a literaturii actuale: recuperarea exilului (1945-1989) și a generației interbelice, generația tragică, asociată acestui fenomen literar.

În această întreprindere culturală, asemenea Mihaelei Albu, împreună cu care a realizat importante proiecte - revista Antilethe, Asocia­ția Culturală Carmina Balcanica, proiecte care-i onorează, Dan Anghelescu aduce nu numai ardoarea și pasiunea unui descoperitor de noi teritorii, dar și o uimitoare putere de cuprindere a acelor fragmente semnificative care constituie un tot care trebuie, cu stringență, cunoscut și recuperat. Patosul cercetătorului, unit cu rigoarea cercetării, se răsfrânge asupra tuturor textelor - studii, eseuri, care se adresează potențialului receptor în dimensiunea plenitudinară a persuasiunii.

Dimensiunea tematică a acestei masive lucrări rezonează în gândul lui Nicolae Florescu, ales ca motto al pledoariei sale: „Literatura exilului este o parte reprezentativă din conștien­tizarea ființei istorice a nea­mului nostru. Scoaterea ei din context, marginalizarea sau eludarea constituie un proces politic cu consecințe irecuperabile în stabilirea valorilor creativității naționale”. Lucrarea are o arhitectură solidă, ca a unei construcții ce se sprijină pe coloane și porticuri, relevabile în cele 14 capitole: Invazia entropiilor „inumanului”; Utopia și derapajele rațiunii în Europa postbelică; Avatarurile Utopiei - freudo-marxismul; Bolșevizarea României - aculturația totalitară; Tânăra generație interbelică - tragica generație a exilului românesc; Poeți fără frontiere, Ștefan Baciu; Exilul și revelațiile unui figurativ magic - Camilian Demetrescu; Exilul de după exil; Seniori ai exilului; Exilurile lui George Enescu; Unde nu e istorie, nu va fi nimic; Eminescu sau lumea ca substanță poetică (Constantin Amăriuței - drumul de la poezie la metafizică); Postscriptum, Addendum; Aproape un „epilogos”. În același timp, subcapitolele sunt clarificatoare, aprofundează tematica, iar intenția autorului se reliefează pregnant în Cuvântul înainte: „Exilul versus Utopia este o carte prin care am încercat să ofer cititorilor imaginea reală a Exilului românesc, un fenomen devenit unic în lumea postbelică; unic și prin anvegura lui de cunoaștere tragică, filosofică, artistică, literară, publicistică, dar și identitară. Însă, înainte de toate, singular, mai cu seamă prin considerabila lui forță distopică”.

Sub teroarea istoriei, exilul a fost tragedia unei generații care, opunându-se Utopiei (comunismul), s-a aflat în situația dramatică de a fi fost jefuită de propria țară/patrie. Recuperarea exilului este, totodată, și un demers împotriva uitării. De aceea, scriitura are, nu de puține ori, o turnură polemică. Dan Anghelescu analizează/studiază fenomenul cultural în contextul larg al realității istorice, transdisciplinar, întrucât creatorul de cultură nu trăiește rupt de societate/istorie, într-o bulă, deasupra timpului și/sau a istoriei, ci în istorie, în vălmășagul ei, străduindu-se să-i smulgă propria durată pe care să o amprenteze cu suflul său creator.

Considerațiile critice se dublează cu reflecții asupra vieții/existenței, a destinului, care au marcat tragic generația interbelică, determinată, într-o mare parte a ei, să se desță­reze (termenul lui Aron Cotruș). Observațiile istoric-critice asupra scriitorului și a operei primesc puternice infuzii eseistice, prin care discursul critic capătă amplitudine.

Capitolul „Poeți fără frontiere” este semnificativ pentru viziunea și metoda de lucru ale autorului asupra destinului acestor creatori, obligați să-și găsească împlinirea în locuri străine de formarea lor intelectuală, de sufletul lor.

Recuperarea acestor creatori, precum Horia Stamatu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Gabriel Stănescu, pictorul Camilian Demetrescu, „poeți fără frontiere”, se face în numele a­partenenței la spiritualitatea românească, la aceeași matrice identitară pe care, cu toții, au purtat-o în toate locurile, acolo unde i-a purtat nu numai soarta, dar, mai ales, con­se­cințele nefaste ale implementării Utopiei în România, după 1944. Statutul de desțărat le-a conferit o demnitate aparte, „o anume sorginte nobiliară”, crede Dan Anghelescu, o aură, efect strălucit al harului, talentului, credinței, al iubirii de neam și țară, ceea ce-i așază în galeria marilor etern desțărați: Empedocle, Ovidiu, Dante, Spinoza, Victor Hugo, Saint-John Perse, Chagall, Thomas Mann, Bukovski, Milan Kundera.

Drama exilului, trăită personal de fiecare, are reflectări complexe pe care Dan Anghelescu le clarifică transdisciplinar, cu legături interesante între topos - satul, „depozitar al dimensiunii identitare”, ideea de sat și semnificația heideggeriană a locuirii, concept care răsfrânge viețuirea într-un anume loc, însu­flețit de orizontul de așteptare - aspirații, căutări, dorința aproprierii propriei durate în pământul și sub cerul pe care destinul, determinism cosmic, îl alege pentru fiecare. „Rânduire în spațiu”, satul, matrice identitară, înseamnă legătură metafizică, esență specială, care obligă la construire, idee ce rezonează în/cu adagiul lui Heidegger: „Omul locu­iește în măsura în care construiește”.

Fenomenul exilului, „tragică efigie a secolului al XX-lea”, în perspectivă transdisciplinară, apropriază conceptele de spațiu și locuire, perspectivă care, în contextul tragic al desțărării, a generat o literatură a pribegiei, a cărei dominantă tematică o constituie tragedia uma­nității lipsite de „dreptul de a mai locui atât în spațiul originilor ei, cât și în spațialitățile sale lingvistice”. Privată de toposul ei - țara, creația, „construire care face abstracție de spațiu”, „formă de locuire în virtual”, s-a retras în patria spirituală a limbii române, „singurul spațiu ce mai rămăsese inaccesibil oricăror ocu­pații militare”, „principalul depozitar al esențelor ce mai atesta românitatea”.

Studiile reunite de Dan Anghelescu sub acest titlu, „Exilul versus Utopia”, opun o realitate istorică dramatică într-o confruntare ideatică în care sensurile se clarifică prin reflectare și refractări revelatorii - pas important pe drumul dificil al recuperării literaturii gene­rației tragice, generația exilului românesc, care trebuie să-și găsească locul meritat în istoria literaturii române.