Plinitorul cuvintelor vieţii veşnice şi icoană a credinţei noastre

În ultimele două decenii, în vremuri de mai multă libertate şi chiar efuziune spirituală, evlavie şi dăruire a oamenilor pentru Biserică, sfinţii protectori ai unor ţinuturi, catedrale sau mănăstiri s-au bucurat de venerarea credincioşilor, care-i consideră prieteni şi împlinitori ai cuvintelor Domnului. Atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi, Suceava, Curtea de Argeş, Craiova, Galaţi etc., tradiţiile legate de pomenirea sfinţilor ale căror moaşte se află de mult acolo au fost, în parte, părăsite vreme de aproape jumătate de veac. Credinţa oamenilor însă a rămas aceeaşi, poate chiar a sporit în intensitate pe alocuri, cu toate îngrădirile şi restricţiile vremurilor. Încet, încet, lucrurile s-au schimbat întru câtva.

În vremelnica noastră trecere pe pământ trăim adeseori, mai ales în momentele de linişte şi reflecţie, un sentiment deosebit pe care-l numim simplu: dor. Este un cuvânt netraductibil în alte limbi, specific doar poporului român. Străinii nu-l pot înţelege deplin, oricât ar încerca să o facă. Dintre aceste doruri multe, prioritar fiinţei noastre este cel al asemănării cu Dumnezeu, Care ne-a creat după chipul Său şi spre care tindem în mod liber. Atunci când luăm aminte la cuvintele vieţii veşnice, inima noastră arde, aidoma ucenicilor care călătoreau împreună cu Domnul pe calea spre Emaus, care poate fi înţeleasă drept cale către nesfârşita şi mult aşteptata Împărăţie a lui Dumnezeu. Lupta pe care o simte fiecare atunci când pune în balanţă frumuseţea şi profunzimea trăirilor sufleteşti cu pornirile cele rele care vin asupră-ne este arhicunoscută de cei care doresc, dincolo de orice potrivnicie şi cădere, să devină moştenitori ai vieţii veşnice. În lumina acestor trăiri s-au aflat sfinţii, care L-au iubit pe Domnul mai mult decât orice din lumea aceasta. Măsura lor a fost alta decât aceea pe care o avem noi astăzi. Nimic din cele trecătoare nu i-a putut amăgi. Nici o frumuseţe ori plăcere efemeră nu le-a robit inima, de aceea Hristos Şi-a făcut sălaş acolo. Sfântul Dimitrie cel Nou, cuviosul din Basarabi, pe Valea Lomului, nu departe de Dunăre, L-a iubit pe Dumnezeu în mod plenar, autentic, nevoindu-se în chip special a-I plăcea Celui Căruia I-a închinat viaţa. Smerit, simplu, întru toate curat şi neprefăcut, vas cu adevărat de bună trebuinţă pentru tot lucrul bun, dorea să-i ajute pe alţii, să fie de ajutor şi în folosul obştii satului. Păzea vitele consătenilor şi se ruga mult, cum făceau mai toţi cei din vechime, necuprinşi de cumplita înstrăinare de Dumnezeu, secularizare sau indiferentism religios, ca să folosim câţiva termeni contemporani. Atent cu sine şi cu alţii, şi-a luat un canon greu şi îndelungat atunci când a stricat, din greşeală, cuibul unor păsări ascuns în iarba înaltă. Nici vara, nici iarna n-a mai purtat încălţăminte. Câtă gingăşie şi câtă frumuseţe de spirit! În locul acestor stări, icoane ale credinţei noastre, întâlnim astăzi crime oribile, atacuri directe sau ascunse la persoane, infracţiuni felurite, delapidări, înşelăciuni, şantaj, delicte contra intereselor publice şi altele multe ce pot fi amintite, care sunt consecinţe ale îndepărtării de Dumnezeu şi de legile morale în general. M-am gândit adeseori de ce oare sfinţii Dimitrie, făcătorul de minuni, şi Parascheva, cea mult milostivă şi folositoare, au dorit să vină la noi, în pământul românesc, şi să rămână sute de ani binecuvântându-ne şi ocrotindu-ne? Pentru că au aflat aici credinţă fierbinte, evlavia românilor care i-au înconjurat cu iubire multă, le-au făcut racle de argint şi biserici măreţe care îi au ca ocrotitori. Deşi putem spune că cinstirea acordată acestor sfinţi era cândva totală, asistăm şi astăzi, mai ales la ziua pomenirii lor, la un val de credinţă uriaş care pur şi simplu ne trezeşte din amorţeala duhovnicească. Rar întâlnit în lume, valul acesta spală tot ceea ce este maculat în noi şi în societate, aducând speranţă şi bucurie în suflete. Fiecare după cum o simte şi o păstrează, pentru că lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Efeseni VI, 12).