Ploaia
Mamaia așeza masa cu trei picioare în curte. N-apuca bine să ne umple străchinile, că și apărea cineva pe poartă. Îl poftea, se înțelege, alături de noi la masă. Musafirului nu-i era foame la început, dar, după ce îl poftea și a doua oară, i se făcea. Nu veneau numai oameni pe la noi. Ne pomeneam cu tot felul de vizitatori. Unii, cum erau luna sau ploaia, se iveau de sus, din cer. Cum spre cer nu aveam gard, neavând nici portiță, pe aici era cel mai ușor de venit. Cel mai drag mi-era atunci când ne trezeam în curte cu ploaia.
Mamaia punea iute o strachină pe masă și zicea: Ia și tu câteva îmbucături, fato!
Poate că ploaia ce venise era femeie măritată, la casa ei, dar mamaia le zicea fată la toate.
Adevărul e că nu le puteai ghici vârsta niciodată. Căci aveau mereu privirea proaspătă și părul luminos, curgându-le în pâraie repezi pe spate.
Ce nu puteam înțelege era de ce strachina din fața ei, cu toate că sorbea cu poftă din ea, se umplea singură la loc. Se mira până și mamaia, care îi pusese doar o singură dată.
Leorpăia întruna și-n tot acest timp noi ne gândeam, privind de sub streașină, că era mai bine să nu fi fost oameni, ci ploaie!
Dar ne gândeam încet, încet de tot, ca nu cumva să ne audă mamaia.
Dintr-odată, a început să plouă cu piatră, și-am auzit-o pe mamaia zicând:
- Ia uite la ea, n-a venit cu mâna goală! Ne aduse și câteva coșuri cu ouă!
- Ouă de ploaie, mamaie?, întrebam noi.
- De păuniță, prostuților!, răspundea ea.
Într-o vară, s-a întâmplat ca piatra să ne spargă un geam. Mamaia a sărit în apărarea ploii, spunând :
- Păunița aia mică din ou e de vină. A scos ciocul afară, izbind cu putere în fereastră!
- Care păuniță, mamaie?
- Uite-i coada colo sus, pe cer, ne-a răspuns ea, arătându-ne curcubeul.
Ne așteptam să-l vedem și pe el la masă. Dar, prevăzătoare, mamaia ne-a chemat, în ziua aceea, să mâncăm înăuntru în casă.
P.S.: Dedic aceste rânduri Elisabetei, mama copiilor mei, căreia nu pot să-i ofer de ziua ei decât atât: o ploaie!