Pocăinţa, însoţirea omului în toate zilele

Un articol de: Pr. Ştefan Sfarghie - 29 Martie 2022

Nu întâmplător Mântuitorul Iisus Hristos a început propovăduirea Evangheliei Sale prin îndemnul hotărâtor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), deoarece numai în stare de pocăinţă sinceră, care trebuie înţeleasă nu ca simplă remuşcare pentru păcatele săvârşite, ci ca o reală convertire, omul se poate împărtăşi de lumina cea neapusă din Împărăţia lui Dumnezeu şi de iubirea veşnică a Preasfintei Treimi. Perioada Postului Mare este un timp prielnic pocăinţei intense, rugăciunii şi milosteniei, adică re­orientării puterilor noastre sufleteşti spre cele cu adevărat folositoare şi nepieritoare.

Referindu-ne la pocăinţă, trebuie să înţelegem că aceasta nu este specifică doar unei perioade limitate din an, ci este necesar ca pocăinţa/metanoia să îl însoţească pe om în toate zilele vieţii sale. Metanoia, în limba greacă, înseamnă „schimbarea minţii sau răsucirea duhului, deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi «un act de mare inteligenţă», cum zice Păstorul lui Herma (sec. al II-lea)”1.

În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază într-una din scrierile sale că omul primeşte harul dumnezeiesc numai după ce i se iartă păcatele în urma pocăinţei, a mărturisirii greşelilor şi a lacrimilor. Şi tot el precizează faptul că pocăinţa este o lucrare fără hotar. „De la pocăinţă ne vine spălarea întinăciunii faptelor ruşinoase. După ea primim împărtăşirea de Duhul Sfânt. Dar nu în chip simplu, ci după credinţa, simţirea şi smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Însă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea, bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul «Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor», ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar.”2 Observăm, aşadar, că pocăinţa nu are graniţă sau hotar, întrucât mereu avem posibilitatea să înaintăm în săvârşirea binelui, părându-ne rău de nedesăvârşirea de mai înainte.

Pocăinţa, ca mod de vieţuire a celor angajaţi în urcuşul duhovnicesc la care se referă Părinţii Bisericii, este o cale spirituală pe care trebuie să păşească toţi oamenii, indiferent de perioada istorică pe care o tranzitează, de moda timpului, de specificul cultural al societăţii, de deprinderile colective sau de fizionomia morală a colectivităţii. Pentru că, de fapt, pocăinţa este o atitudine pozitivă, este părăsirea unui trecut ruşinos şi păcătos şi ridicarea ochilor spre Dumnezeu, de la care ne vin iertarea, bucuria şi harul.

În a patra săptămână a Postului Sfintelor Paşti în care am intrat, suntem îndemnaţi prin imnurile Triodului să ne curăţim cu harul postului „pentru a putea striga cu glas de mulţumire Celui singur curat: Tu, Cuvântule, Ţi-ai dat sângele pentru noi toţi, Tu şi cu Crucea ne sfinţeşte”, pentru ca „împreună cu Dânsul răstignindu-ne, să ne facem părtaşi Învierii Lui”. Aşadar, numai prin postul unit cu rugăciunea şi cu pocăinţa sinceră vom reuşi să ne răstignim păcatele şi poftele egoiste şi astfel Îl vom putea urma pe Hristos- Domnul, Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Renunţând, deci, la egoism şi răstignindu-ne patimile, vom simţi în suflete acel dor fierbinte de Hristos despre care vorbea psalmistul: „În ce chip doreşte cerbul izvorul apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Psalmul 41, 1).

Postul Mare reprezintă un timp sfânt al pocăinţei, al mărturisirii păcatelor în faţa preotului duhovnic, al iertării şi al cuminecării. În cadrul Tainei Spovedaniei, duhurile cele necurate sunt înfrânte, întrucât în urma dezlegării rostite de preot, sufletul şi mintea credinciosului se curăţesc, se umplu de har şi de înţelepciune. Să ţinem seama, aşadar, de cuvintele Cuviosului Isaia Pustnicul: „Nimic nu umileşte pe demoni şi nu întăreşte sufletul şi nu luminează mintea şi nu dă strălucire înţelegerii şi nu curăţeşte inima ca mărturisirea gândurilor şi arătarea celor cugetate în faţa Părinţilor duhovniceşti. Şi nimic nu bucură pe demoni şi nu întunecă mintea şi nu împietreşte inima şi nu înnoroiază conştiinţa ca ascunderea gândurilor”3.

 

 

Note:

1. † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului, „Liturghia iubirii dumnezeieşti: hrană şi lumină”, în: Teologia mistică poetică: Imnele iubirii dumnezeieşti ale Sfântului Simeon Noul Teolog - 1000 de ani de la compunerea lor, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2022, p. 45.

2. Sfântul Simeon Noul Teolog, „Cele 225 de capete teologice şi practice”, (46), în: Filocalia, vol. 6, Bucureşti, 2011, p. 90.

3. Cuviosul Isaia Pustnicul, Fragmente, Filocalia, vol. 2, 1991, p. 276, apud pr. prof. univ. dr. Viorel Sava, „Modele de pocăinţă în perioada Triodului”, în: Teologia mistică poetică..., p. 77.