Pocăința și schimbarea lumii
A purta o discuție despre pocăință în cadrul lumii prezente reprezintă un demers extrem de subtil și de dificil în același timp. Mai întâi, întrucât termenul s-a demonetizat din cauza conotațiilor sale înguste de tip neoprotestant, și apoi pentru că cel care abordează această temă vizează nu lămurirea unei noțiuni sau a unei idei abstracte, ci are în vedere atingerea și sensibilizarea inimii, străduindu-se să-l facă pe om să simtă cât de puțin în ce anume constă starea de pocăință. Poate că ar fi mult mai simplu de rezolvat tema cu pricina dacă am participa la slujbele din timpul Postului Mare, în special la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, și ne-am lăsa cuprinși de atmosfera și de sensurile cuvintelor inspirate din aceste slujbe. Astfel n-ar mai fi nevoie să adăugăm vorbe de prisos, deoarece problema pocăinței nu stă în demonstrații, ci în hotărârea de a pune început faptei. Fiecare om are lipsă tocmai de trăirea sau de retrăirea pocăinței, despre care tradiția ascetică ortodoxă vorbește nu ca despre un moment oarecare, ci ca despre o stare continuă, ca despre un proces ce durează întreaga viață, întrucât este o permanentă luare aminte la sinele propriu, ca nu cumva păcatul cel cu multe chipuri din adâncul nostru să ne rămână necunoscut și, prin urmare, nepocăit. De asemenea, așa cum se vede din Canonul Sfântului Andrei, pocăința mai are și o dimensiune istorică. Axa pe care s-a sprijinit întreaga succesiune a generațiilor lumii din punct de vedere calitativ este constituită în principal din oameni care au făcut experiența pocăinței de-a lungul întregii lor vieți. Dar și reversul acestei perspective: latura decăzută, stricată a omenirii, nu în principal datorită păcatelor, ci întrucât nu a îmbrățișat și nu a cunoscut prin proprie trăire efectele înnoitoare ale pocăinței, este compusă din cei care nu s-au pocăit. Iar Canonul oferă pilde emblematice ale unor persoane concrete din amândouă aceste categorii. De aici reiese limpede că vigoarea lumii stă în pocăință. Acesta este, în mare, specificul ortodox al pocăinței, care diferă de orice abordare sentimentalistă limitativă de tip sectar.
Dar poate că ar putea obiecta cineva, pe bună dreptate, că lumea de astăzi este construită pe temeiuri străine, dacă nu chiar potrivnice pocăinței, că prioritățile vieții cotidiene din societatea modernă nu-ți oferă cadrul potrivit pentru a te dedica unui proces atât de fin de analiză lăuntrică și de căință pentru păcatele și greșelile săvârșite. Dacă am trăi într-o altă lume mai bună, ar fi mai ușor să ducem la bun sfârșit lucrarea pocăinței! Poate că nu o să-ți vină să crezi, însă așa au stat lucrurile dintotdeauna; lumea nu a facilitat niciodată vreun demers serios de cunoaștere de sine, de lepădare de egoism și de întoarcere la Dumnezeu prin pocăință, ci totdeauna mentalitatea lumească a stat în opoziție cu adevărata trăire în duh ortodox, cu o intensitate mai mică sau mai mare în funcție de epocă. Este adevărat, totuși, că astăzi această opoziție se resimte într-un mod foarte acut, dacă nu chiar agresiv. Totuși, realitatea noastră cotidiană nu face altceva decât să confirme și mai clar opoziția în cauză, lucru luminător, de altfel, pentru cei care au impresia că pot împăca în vreun fel iubirea lui Dumnezeu cu traiul confortabil după principiile lumii.
Desigur, nu se poate nega existența unui imbold sincer al omului de a schimba lumea din temelii. De aceea, nu este oare folositor pentru toți să lucrăm și la întoarcerea lumii pe calea binelui? Nu ar fi frumos să trăim într-o lume care să nu ne mai ridice atâtea probleme? Aici se cuvine o precizare, anume că această năzuință mai adâncă a sufletului are ca obiect nu lumea văzută, ci Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta este lumea ideală după care aspiră mai mult sau mai puțin conștient orice suflet. Cu toate acestea, creștinul e dator să se străduiască să facă și lumea aceasta trecătoare mai bună. Însă, potrivit învățăturilor Părinților Bisericii, lumea devine mai bună în măsura în care fiecare dintre noi devine mai bun, în măsura în care noi înșine ne schimbăm perspectiva asupra vieții. Iar schimbarea noastră în bine este neapărat legată de starea de pocăință. Aceasta reprezintă nu doar motorul schimbării noastre, ci și al întregii lumi. Iar în această atitudine se află un mare paradox sau o taină. În vreme ce omul ia aminte la sine însuși și se pocăiește, „atunci - spune Sfântul Paisie Aghioritul - intervine Dumnezeu și schimbă lumea”. Așadar, schimbarea lumii pe care ne-o dorim nu poate fi concepută decât precedată de o altă schimbare, cea a minții, adică pocăința noastră.