Poeta Aura Christi și cântarea Luminii - amintiri de la Ierusalim
Întâlnirile sunt memorabile! Ele dezvăluie ce prețuim în viață, pe cine și ce iubim. Întâlnirea cu un om purtător de lumină este, de fapt, întâlnirea cu lucrarea harului Duhului Sfânt care sălășluiește în oameni.
Aflându‑mă pelerin la Ierusalim în duminica din 23 octombrie 2022, după terminarea Sfintei Liturghii, am avut bucuria întâlnirii cu un grup de scriitori din România. Ștefan Borbély, Dana Oprica, Andrei Potlog, Constantina Raveca Buleu, Aura Christi, Adrian Preda, Carmen Dimitriu, Dragoș Nelersa veneau din diferite locuri, din București, Iași, Cluj Napoca, unii stabiliți în Țara Sfântă de multă vreme. Veneau la Biserica Românească din Ierusalim întru bucuria regăsirii. „Cât de bine este și cât e de frumos să locuiască frații în unire” sunt cuvintele veterotestamentare care reamintesc fiecărei generații cât de importantă e buna înțelegere în mijlocul unei familii. Mântuitorul ne învață, de asemeni, că „mai mare poruncă decât aceea de a‑l iubi pe aproapele nu este. Cine Îl iubește pe Dumnezeu, îl iubește și pe aproapele său”. Sub semnul acestor gânduri a avut loc întâlnirea de la Ierusalim, pe care am văzut‑o ca un prilej de reînnoire a bucuriei și binecuvântării celor care caută Lumina. Unde putem căuta mai mult Lumina decât în cuvintele Sfintei Evanghelii? Care loc e mai prielnic decât Ierusalimul, acolo unde au fost rostite? Fiii poporului ales, așa cum a făcut și Mântuitorul, veneau de departe la marile sărbători, călătorind zile și, uneori, săptămâni la rând, în condițiile de atunci, dorindu‑și să ajungă în Templul din Ierusalim pentru a se închina Domnului și pentru a‑I aduce jertfă curată.
Cu aceeași emoție în minte și inimă, asemănătoare contemporanilor și ucenicilor Mântuitorului, vin și scriitorii români la Reprezentanța Patriarhiei Române din Ierusalim. Lumina botezului din inimă se îndreaptă către lumina de la Ierusalim, pe urmele pașilor Mântuitorului.
După discuții și cuvinte frumoase, cum se cuvine să auzim mereu, am primit de la doamna Aura Christi cartea Geniul inimii, însoțită de câteva cuvinte în care își exprimă bucuria întâlnirii în Cetatea Sfântă, sub semnul credinței, al iubirii și împlinirii.
Versul, scrisul, precum și statura culturală a Aurei Christi impresionează prin devenirea ei, prin prolifica operă pe care a realizat‑o ca romancier, poet și eseist, întreaga sa lucrare editorială arătând, în forme diverse, căldura inimii. Fie prin activitatea sa de redactor-șef al revistei Contemporanul, fie ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Aura Christi este o persoană care creează punți de comuniune. Pelerinajul ei în Țara Sfântă se adaugă numeroaselor călătorii documentare, conferințe și lansări de carte, festivaluri culturale, pașii conducând‑o pretutindeni: în locul de obârșie, Moldova de dincolo de Prut, China, Franța, Germania, Rusia, Turcia, Macedonia, Bulgaria, Macedonia, Italia, Spania și în alte locuri.
A scris mult, a publicat numeroase volume, a fost răsplătită cu premii și mai ales cu aprecierea oamenilor. Unul dintre premii a fost obținut din partea Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română și a Centrului de Cultură Israeliano‑Român.
În această întâlnire am avut șansa descoperirii unor oameni cu preocupări cărturărești, a unor camarazi legați prin prietenie, care au venit din România, călătorind în Israel, dar și al aflării unor frumoase versuri pe care Aura Christi le‑a scris, după cum mărturisește, pentru cei care știu, dar și pentru ea...
Din frumusețea acestor stihuri voi aminti câteva: „A fost o dată,/ apoi încă o dată/ și mai este, căci/ dacă nu ar fi,/ nici toamnele, nici cerul,/ nici beduinii, nici lăstunii/ nu ar povesti./ Totul a început/ cu o bucată de lut,/ căreia în loc de o singură suflare,/ o oaste de suflete i s‑a dat./ Pe urmă i‑au fost aduse,/ ca din întâmplare,/ cerul și marea”, poeta făcând referire la lutul din care am fost zidiți, lut căruia, după cum mărturisește autoarea, „în loc de o singură/ suflare o oaste de suflete/ i s‑a dat”. Într‑un alt poem, Aura Christi mărturisește că a fost învățată că „totul se plătește cu sânge” și că Dumnezeu este bun cu ea, deși nu merită nici măcar privirea Lui, nici sandaua să i‑o atingă, „dar prin părțile noastre,/ har Domnului,/ nu se judecă după merit./ Dacă altminteri totul era,/ eu de mult pe rug/ aș fi fost arsă de vie/ și nimeni n‑ar fi sărit să‑l stingă,/ deoarece de când mă știu/ nu pricep din ce cauză obscură/ am stat gură cască/ la ceea ce nu se cuvine văzut”.
Mărturisește poeta că simte prezența divină când vede că „nu se mai poate fără mine./ Dar Tu ești la capătul/ unei lumi, murmur și tremur,/ tot tremur. Cum e să te simți/ acasă în exil, cum e să te simți/ acasă mereu în arenă?”; „Eu scriu poeme de când mă știu./ Și aștept venirea lui Dumnezeu”.
Într‑o altă poezie, Printre oameni, autoarea subliniază că se cuvine „să te simți ca un copil/ printre oamenii mari rătăcit./ De când mă știu așa m‑am simțit./ Și cu toate că toți îmi spun/ că sunt un om în toată legea,/ și probabil că așa este,/ eu tot așa mă simt/ și nu văd nici un motiv/ să mint că lucrurile ar sta altfel./ Cred că la fel se simt delfinii,/ puii de cloșcă și florile,/ albinele, leii și morile,/ pegașii, etruscii, algele,/ elefanții, viorile”.
Deși nu am întâlnit încă poezie cu filon duhovnicesc profund, scriitoarea își alege temele și din cuvintele inspirate ale Scripturii, din învățătura și experiența Bisericii, una dintre poezii fiind intitulată Rugăciunea inimii, unde se roagă, ca în duhul ei, „strâns din mări negre,/ murdare, legănate în palma Ta/ și sfințite‑n ploile mare,/ luminează‑mă, mă poartă/ printre îngerii tăi șchiopi/ care sprijină în poartă cerul/ și demoni miopi./ Spală‑mi inima, păgâna,/ în furtuni și în tornade,/ luminează‑i și rărunchii/ până noaptea se abate./ Și pustiul i‑l aduce/ și o sfâșie și‑n ziduri/ o zidește, o închide,/ tu în ochi miere îi picuri./ Și în zori o smulgi de‑acolo,/ o mângâi și o alinți,/ îi aduci nectar și rouă,/ adunate din părinți./ Iartă‑mă, te rog, în cetini,/ iartă‑mă în paltini, flori,/ iartă‑mă în pruni și miei,/ și‑n nebunele ninsori./ Și biserica din trup/ și aripa‑i cea frumoasă,/ să le ierți te rog, să ierți,/ să le iei când vrei acasă”.
În poezia intitulată Dumnezeu lucrează viul din oameni autoarea mărturisește că Tatăl ceresc lucrează prin unii oameni și prin unii îngeri în halate albe, făcând aluzie la cei care îi slujesc pe bolnavii din spitale. Poeta mărturisește că Domnul a lucrat și lucrează pentru ea și prin îngeri, care au diferite nume, printre aceștia numărându‑se și câțiva părinți slujitori ai Bisericii: „Sfinții au luptat pe viață și pe moarte,/ ei au luptat pentru mine,/ pentru cei ca mine./ Suntem mulți, mulți, Doamne./ Cât de mulți suntem!/ Ai aduna o armată!/ O armată de heruvimi,/ cât se poate de vii./ Câtă suferință am văzut în spitale!/ Îngerii Domnului”.
Lectura continuă în poezia Ai văzut o biserică: „De‑odată de departe/ ai văzut o biserică./ Ți‑ai zis să intri, cum faci/ aproape de șapte ani./ Intri în fiecare locaș al Domnului/ văzut în cale și vorbești/ acolo cu El nestingherit./ Erau câțiva oameni înăuntru printre icoane,/ vorbeau în șoaptă,/ ai salutat de la bun început,/ te‑ai dus spre altar,/ în dreapta altarului,/ ai îngenuncheat și te‑ai rugat./ Te‑ai rugat la icoane./ După ce te‑ai ridicat ai văzut/ că erau icoanele Sfântului Nicolae/ și Adormirea Maicii Domnului./ Da, se apropia praznicul Adormirii/ Preasfintei Fecioare,/ prin al cărei trup Tatăl din ceruri/ pe Fiul Domnului ni L‑a dat,/ Fiul fără de început,/ fără de păcat, fără sfârșit,/ Fiul care pentru noi a pătimit./ Pentru fiecare dintre noi/ a fost răstignit pe cruce/ și noi, în nemernicia noastră,/ an de an, fără să ezităm, Îl răstignim/ iarăși și iarăși. La ieșirea/ din biserică pașii ți s‑au încetinit,/ te‑ai trezit cerând apă sfințită/ unui bărbat. Era blond. Nu prea înalt./ Ochii albaștri./ Capul și l‑a aplecat ușor/ și a fugit spre un dulap/ să caute o sticlă./ Agheasma era de la/ Izvorul Tămăduirii”.
Se continuă mărturisirile: „Greșim atât de des,/ încât câteodată nu mai știi ce să crezi”. Scriitoarea le‑a surâs cu căldură îngerilor care erau de față, le‑a mulțumit, li s‑a închinat, i‑a îmbrățișat și a ieșit în lumina orbitoare de afară. Plutea ceva în aer, nu știu să explic ce anume. Era Împărăția Domnului. S‑a simțit plutind parcă. Ideea continuă în poezia intitulată Urmele apei sfinte: „Cred că aveam fața plânsă,/ sau poate erau urmele/ apei de la biserică. Nu știu,/ plutea ceva în aer./ Un fel de tensiune voltaică,/ eram prinsă de un fel de vârtej./ Nu știu să spun, să descriu, să explic...”
Versurile Aurei Christi mi‑au turnat bucurie aleasă în suflet și m‑au îndemnat la reflecție. Recomand o citire a acestui roman în versuri cu atenția cuvenită, apoi, după adâncă introspecție, o recitire pentru fixarea mesajului și adâncirea în el. Să și notăm din ele, din aceste versuri, să înțelegem mesajul pe care autoarea a dorit să ni‑l transmită. Cred că doamna Aura Christi caută mereu Lumina!
Pe urma Luminii și a stelei luminoase care s‑a arătat la Bethleem, nu departe de Ierusalim, poeta a călătorit, din nou, în Țara Sfântă. E un pământ pe care‑l are la inimă și unde revine adeseori. Sub semnul acestei căutări a fost și întâlnirea mea cu prietenii scriitori care au poposit la Ierusalim. Păstrez această bucurie cu nădejdea că se va repeta.