Poezia biogenetică
La vest de stânca temporalului este cartea cu numărul 19 a poetului Dan Tipuriţă, care se dovedeşte şi aici consecvent cu tema şi stilul care l-au consacrat. Dânsul şi-a adjudecat denumirea de poezie biogenetică, folosind inserturi în textul poetic, din domeniul ştiinţific, în special din medicină şi biologie. Cred că cea mai mare realizare a unui scriitor este aceea de a deveni recognoscibil. Cine nu-i recunoaşte pe Eminescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu? Aceeaşi tendinţă se identifică, vrând-nevrând, şi în demersul poetic al lui Dan Tipuriţă, căci este imposibil, citindu-i poezia îmbibată de termeni mai puţin folosiţi în lirică, să nu-i recunoşti „marca” ce propune o viziune nouă asupra poeziei, asupra vieţii. Omul este un microcosmos pe care poetul Dan Tipuriţă îl explorează cu ochiul omului de ştiinţă, dar şi cu sensibilitatea poetului, dând valoare şi încărcătură artistică unor elemente anatomice, introducând termeni de specialitate, cu abilitate şi inspiraţie. Astfel, creaţia sa capătă o amprentă personală, îmbogăţind lexicul poetic, sugerând noi posibilităţi expresive. Îţi trebuie mult talent şi simţ al cuvântului să transmiţi idei, să trezeşti sentimente prin infiltrarea unor termeni nonpoetici într-un text ce capătă astfel prospeţime, unicitate, atractivitate. Asocieri surprinzătoare ca: „râul parotidei”, „hora sinapselor”, „delta pleoapelor”, „alveolele norilor”, „frâul limbii la căruţa minţii” etc. refrişează şi fortifică limbajul liric obişnuit.
Această îndrăzneală presupune şi riscuri, pe care autorul şi le-a asumat, captivat fiind de miracolul alcătuirii fiinţei umane: „din nou mă îmbie chemarea hipofizei/ de acolo de unde stă/ călare în şaua turcească/ ea/ care e regina tuturor stărilor/ o statuie cioplită din carnea stăpânilor/ - slavă ţie, împărăteasă a lumii trupului meu!// uite!/ eu stau aici/ la ţărmul lucrurilor tăcute şi unde cândva/ mi se va preschimba văzul într-o lumină a nevederii/ iar atunci/ în jurul globului meu cranian/ vor gravita alţi sateliţi ai gândirii şi poate/ se va găsi organul vinovat/ de scurgerea aceasta rapidă a vieţii/ printre nimicul secundelor/ vor putea chiar erupe vulcanii sângelui/ deja simt în obraji/ febra clocotitoare a lavei/ mă voi apropia de izvoarele lacrimii/ la vest de stânca temporalului şi atunci// nici nu voi mai avea trebuinţă/ să-ţi execut în credinţă poruncile” (la vest de stânca temporalului).
Corpul uman este un univers, încă prea puţin explorat, iar cutia craniană e denumită de autor „glob cranian”, fascinant prin secretele sale, ce invită la călătorii interioare, de autocunoaştere şi decodificare. Poetul plonjează în interiorul corpului uman analizându-i mecanismele ce produc stări diverse, inexplicabile uneori, plonjează chiar în istoria devenirii fiinţei umane, cu ale ei contradicţii şi contrarietăţi uimitoare: „cred că am pierdut o ocazie neaşteptată/ ne-am fi putut împrieteni cu Homo Erectus/ am fi învăţat mai repede aprinderea focului/ am fi locuit împreună în peşterile cunoaşterii/ i-am fi împrumutat suliţa pentru vânarea fericirii/ dar n-a fost să fie// ne-am născut prea târziu/ atunci când el obosise de atâta trăire/ i se întunecase trecerea timpului/ i se zdrenţuise dicţionarul cuvintelor/ şi astfel a dispărut ca un strămoş al neamului// când noi nefiind/ nici n-am fi putut năzui/ că vom construi sub duramater temple// pentru a fi iertaţi/ de lăcomia aceasta a trupului/ de a-şi ucide până şi amintirile/ semenilor” (uciderea semenilor).
Autorul propune reconcilierea: „trebuie să ne iubim aşa cum suntem”. Şi cum suntem, ce suntem? O minunată alcătuire plină de poezie. Dacă zâmbetul se naşte din nervul vag, unde se naşte poezia? Doctorul Dan Tipuriţă răspunde prompt: „În sistemul nervos central”. Poetul însă ar putea să răspundă: Poezia e încă un mare mister, de aici, şi farmecul ei etern.