POEZIE: Adela Efrim
Adela Efrim s-a născut la Craiova, la 29 februarie 1968. A absolvit Liceul de Matematică-Fizică îFrații Buzești” din Craiova, profesor de română fiindu-i Marian Barbu, scriitor, critic literar, publicist, care i-a fost și mentor, premiată fiind în cadrul unor concursuri de poezie, chiar din timpul liceului. Debutează cu volumul „Și moartea scrie uneori poeme” la Editura Paralela 45, 2016, în colecția Qpoem, urmând apoi antologia de poezie și proză româno-australiană On The Wallaby Track, unde este prezentă cu câteva poeme.
Publică în reviste literare din România și Israel, precum: Qpoem, Alchemia, Argeș, Convorbiri Literare, Banchetul, Mozaicul, Urmuz, Revista Nouă, Prăvălia Culturală, Sintagme Literare, E-creator, Confluențe Literare, Oltart, Porțile Nordului, Top Litera, Literadura, Poem Caffe, Melidonium.
A făcut parte din juriul Festivalului național de poezie „Gellu Naum”.
NU MAI ŞTIU LOCUL
unde glicinele sunt albe
îmi aduc aminte doar
vântul șuierând a deșertăciune
gardurile prea înalte pentru vise
lumina de o intensitate blândă în fața asfințitului
ploile ca un adăpost în tine
rădăcinile smulse din obloane
groapa unde se coboară în trepte
felul cum mă priveai
marele meu păcat
să nu mai ştiu locul unde glicinele sunt albe
NU ÎMI CERE
să rup crengile
ce lovesc în geamul cu gutuie
ele sunt îngerul ce bate cu aripa frântă
când tu dormi
iar eu
te pansez
CURÂND
august se sfârșește
ca toate celelalte
amână moartea
râvnită, vara
nu-i decât o trecere
spre toamnă
CÂND AI PLECAT
în timp ce adulmecai scurt, şovăitor
mirosul de mosc al coridorului
prelung, întunecos
te conduceam spre ușă
te-ai rotit brusc,
într-o nestăpânită pornire de furie
mi-ai spus, ascultă femeie
învață plecările
ca să poți ști
revederile
TE VA SURPRINDE IUBIREA NOASTRĂ
anunțată grav la megafoane
pe străzi ce se îngustează ca pensele în fusta dreaptă mulată atent pe talie
mâinile tale cad greu cu o stranie exaltare
la Sonata Patetică din căști
pe ziduri precare ne proptim dogoarea privirilor
e mohorât și-nserat
lăsăm dezgolite tâmplele de orice temeri
suntem urmăriți în parte de imoralitatea
unui zâmbet încurcat ce mi-l treci prin păr
îmi șoptești în contrast cu țipetele de ieri
nu te înțeleg
tencuiala ne zidește într-un sărut
prins de colțul gurii
DIALOG
taci
nici un touch
ÎŢI DAU
prima mea zi din
toamnă păsările ştiu zborul
ne-am lăsat
tăcerile fiecare în buzunarul celuilalt
să le
adăpostim de
iubire
IMPERTINENTĂ
să te rupi de zbor
să cobori lângă valuri
să uiți zborul
pentru a-ți înțelege plutirea
NISIPUL
se sedimentează în timp
și nu primești nici o notificare pentru asta
îl simți doar
atingându-l cu tălpile fin
apoi înoți
de teamă
că ai putea să-l
tulburi
cu
indecența ta
CASA NU E DE VÂNZARE
pe plăcuța albită cu var stă scris „de închiriat”
bancherii socotesc sofisticat
încă 10 ani, apoi sunteți liberi
sufletul se poate scoate la licitație
striga hipnotic un nebun sprijinit de felinar
mai jos, rigolele știau să înghită leșia
orașul la periferie se credea capitală
aerul era aspru
noi zei
în spatele zidului cu trandafiri
era o altfel de moarte
LINIȘTEA
coboară
nu-și găsește liniștea
se transformă în tăcere
SĂ
să îți fie sete
să bei dintr-un alt pârâu
să te speli pe față
să limpezești ochii
să îi scobori
să lași nămolul
să scoți apa
să te simți secat
să te uiți spre cer
să cadă ploaia
să cauți însetat
să fii izvor
ORAȘUL MERGE ÎN URMA NOASTRĂ
Merg pe stradă de ore
îmi vorbesc mestecenii
nu îi înțeleg
clopotarul ordonă dangătul de amiază
acum, aici, cât mai tare să bată clopotul
apuc funia și îmi vine să joc coarda
nu, asta nu se face, chiar nu se face
îmi șoptește clopotarul
întinde mâna
mă eliberează
orașul merge în urma noastră
ca în urma cortegiului
AȘA NE-AM IUBIT
m-ai privit
încercam să cioplesc bezna
te-am privit
adunai bucăți de luminã