POEZIE: Carmelia Leonte
Carmelia Leonte este poetă, prozatoare și eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași. Este absolventă a Facultății de Filologie, secţia limba şi literatură română - limba şi literatură franceză a Universității „Al.I. Cuza” și a unui master în filozofie creştină şi dialog cultural la aceeași universitate. A fost profesor de limba și literatura română la un liceu ieșean, muzeograf la Muzeul Național al Literaturii Române din Iași, dar și redactor la revista „Dacia literară” și la Editura Muzeelor Literare Iași.
Volume publicate: Procesiunea de păpuşi, poeme, Editura Helicon, Timişoara (1996); Melancolia pietrei, poeme, Editura Junimea, Iaşi (2003, 2005); Death searches for you a second time, Anderson Center, Minnesota, SUA, translated by Michael Waters and Mihaela Moscaliuc (2004); Graţia viespilor/La grâce des guêpes, poeme, prefață de Emanuela Ilie, trad. de Claudia Pintescu, Editura Junimea, Iaşi (2009); Emil Botta: căderea din spectacol, eseu, Prefață de Ioan Holban, editura Junimea, Iaşi (2009); Fiul Sunetului/The Son of Sound, 33 de poeme în traducerea autoarei, București, editura Vinea (2010); La umbra lui Don Quijote, jurnal, București, editura Ideea Europeană (2012); Văzătorul, roman, editura Eikon, Cluj (2014); Șarpele și filosofia, eseu, editura Sedcom Libris, Iași (2019).
A obținut mai multe burse internaționale: Elveţia, august 2006, Chateau de Lavigny, poezie și dialog intercultural; Spania, iulie 2008, Mojacar, Sevilla, colocvii de creaţie literară; Grecia, Rodos, septembrie 2010, simpozion de creație literară și traducere; Belgia, Anvers, mai 2012, bursă a Universității de Litere din Anvers.
Ochiul Inimii
Lumina se apleacă să intre în biserică,
Se face mică și se face sferică.
Întind o mână spre ochiul ei întors
Ca un sentiment îmbrăcat pe dos.
Și pare că mă aflu chiar în fața porții
Asemănătoare cu izvorul morții.
Pleoapa se ridică și ochiul mă privește
Tandru și ferice ca un solz de pește.
Aș vrea să-i vorbesc, dar mă trage-n sus
Forța neînvinsă de cuvânt nespus.
Așteaptă, Lumină! Așteaptă, Îngere!
Ochiul inimii începe să sângere.
Gestul meu rămâne suspendat
Ca al unui arbore care s-a crispat.
Mă întorc în mine, dar spațiul e prea mare!
Simt cum mă transform în semn de întrebare...
Interior
Plângi în mine, Doamne, te aud,
Îți văd conturul palid, îți simt părul ud
Sub ploaia de vorbe care te apasă.
Te-aș chema la mine, te-aș pune la masă...
Nu te pot atinge, ești interior!
Nu îți pot vorbi, nu știu să-ți măsor
Inima înaltă - un cuvânt nespus.
Ești atât de singur și departe dus...
Nu pot să te caut în propriii plămâni,
Vreau să te respir, dar tu mă amâni...
Lasă-mă cu mine, lasă-mă-n cuvânt
Și ajută-mi, Doamne, să nu-ți fiu mormânt.
Echilibru
I s-a furat moartea și o căuta febril.
În brațe, se ducea pe sine copil,
Acel copil în care un adult încăpea.
Deși strâmtorat, putea respira...
Când se-ntorcea de pe-o parte pe alta,
Copilul tresărea și privea spre înalta,
Îndepărtata lumină din care venise.
Ci taci acum! adultul îi zise,
Deși copilul nu spunea nimic.
Numai ciupise din moarte un pic…
Cel mare creștea nemăsurat
Și atunci copilul i-a fost furat
Din teama de a nu-l strivi.
Căci după noapte vine zi
Și după zi o nouă noapte
În care cuvintele sunt fapte.
Nu mai plâng după voi, am ajuns cineva
Care se ridică înainte de a cădea.
Vineri
Iisus a plecat din icoane.
Stăm goi în fața unor rame.
Suntem frumoși și suntem tineri.
Dar cine va urca pe cruce? Că e vineri!
Poate tu? mă întreabă din senin cineva.
Poate tu? îi răspund fără a întârzia.
În jurul nostru lumea doarme,
Numai noi am rămas... Și ne e foame.
Să spunem ramelor! E posibil să vadă
Iisus din cer. Și ca o pasăre să cadă
Răpus de rugămințile noastre
Ca de niște săgeți albastre.
Iisus aude și vine tăcut
Ținând în mâini un cufăr de lut.
Știu, mă veți ucide iar și iar,
Transformând lumina lumii în jar,
În dureroasă înaripare.
Dar eu acum v-am adus de mâncare.
Ce te doare, Mamă?
Magii văd Duhul mergând pe ape.
Cămașa vieții nu îl mai încape.
Leapădă cămașa, apoi gol se lasă
Într-o iesle caldă ca un nou acasă.
Pare că o lacrimă îl atinge tandru,
Este Maica bună și-al ei Copilandru.
Cine ești, Copile, cu luciri de mire?
Îmi ești Fiu și Tată și glas de vestire,
Îmi ești Mai Aproapele pe care-l respir
Și totuși mă doare, și totuși mă mir.
Ce te doare, Mamă, când Eu sunt aici?
Da, dar este zidul pe care îl ridici
Și îți văd în zare coastele de sânge,
Tare mă apasă, inima îmi frânge.
Ce te doare, Mamă, când mă știi aievea?
Știi că niciodată nu-mi va trece vremea!...
Când nu aveam straie, tu m-ai îmbrăcat,
Să nu-mi fie frig, trupul tău mi-ai dat.
Și sub ochii tăi, de-atâta gingășie,
Simt cum mă prefac într-o boare vie.
Dacă e să umilesc vreodată ceva,
Aceea este numai moartea mea.
De oricâte ori m-ar răstigni,
Eu aici voi fi! Eu aici voi fi...
Iisus copil
Iisus copil se leagănă pe-o scară
Țesută de-un paing cu inima amară.
Pânza se întinde cu o strălucire
Care se preface-n sumbră prevestire.
Vântul vălurește, o ridică-n slavă
De parcă ar fi o maramă bolnavă.
Iisus copil o vede. Unde-i mama?
Căci iată, vântul i-a furat marama.
Coboară scara cu tălpile-i gingașe
Ce lasă în țărână urme uriașe.
Maica vine-n grabă, ia copilul în brațe.
Paingul se încurcă printre ațe.
Pe umerii Măicuței, capul de copil
Face să pară totul mai puțin fragil.
Doamne, nu mi-l lua, căci îl iubesc nespus!
Poate fi Mesia, poate fi Iisus...
Fără el în lume unde m-aș mai duce?
Eu te rog, dar Tu îmi arăți o cruce...