Politica

Parafrazându-l pe Shakespeare (Richard al III-lea, actul I, scena I), "Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat..." într-un unic anotimp nesfârşit. Sub razele aceluiaşi soare monoton, prins în bolduri pe un firmament colorat electoral, urmărim, zi de zi, acelaşi şuvoi de cuvinte deposedate de sens, aceleaşi interminabile discuţii din care putem reţine doar atât: vinovaţi sunt ceilalţi.

Viaţa noastră, privită din punct de vedere strict partinic (şi nepărtinitor?), pare a fi un obiect de mobilier fără vreun alt rost decât întărirea unei baricade abil aşezate în mijlocul drumului. Fiece acţiune pe care o întreprindem poate deveni, fără prea mare efort, o nouă activitate cu iz electoral. Şi mai lipseşte să "îi mulţumim din inimă partidului" pentru a ajunge, finalmente, la ridicolul fornăitor al epocii spoite în culori asemănătoare cu aurul... Încercând să definească rolul omului în cetate, Aristotel l-a caracterizat simplu: "zoon politikon". Fiinţă socială, aş spune mai degrabă, decât animal social. Deoarece viziunea aristotelică asupra umanităţii, prin identificarea evoluţiei morale, a purificării prin artă, a capacităţii de a gândi, nu de a intui, plasează omul într-o sferă total diferită de starea animalică. Unii dintre propovăduitorii doctrinelor partinice ca stindard sine qua non al existenţei noastre s-ar bucura însă ca "zoon politikon" să însemne animal politic. Ceea ce ar presupune atât vocaţia (sau blestemul?) de veşnic depozitar al capitalului electoral, cât şi docilitatea indusă de spaimă, obişnuinţa de a fi condus fie spre păşune, fie spre tăiere. Este o imagine dură, dar grăitoare. Trăim într-un stat laic. Cel puţin aşa îşi doresc din răsputeri să evidenţieze unii nostalgici ai "materialismului ştiinţific". Însă trebuie să înţelegem că distanţarea religiei de politică reprezintă un compromis, devenit o necesitate. Relaţia divino-umană este un ţel greu de atins în lipsa unei relaţii corecte între oameni. Biserica Ortodoxă, cler şi credincioşi, deopotrivă, se roagă pentru binele ţării, al conducătorilor şi al locuitorilor. Adevăratele sentimente civice sunt încurajate. Aceasta fără a cădea în capcana campaniilor electorale nesfârşite, fără a declama că doar simpatizanţii unui partid (sau al altuia) urmăresc propăşirea ţării. Jonglarea cu vorbele mari constituie un pericol uriaş. Pe termen scurt, probabil că îşi atinge scopul persuasiv. Vorbesc despre politică în contextul navigării pe internet deoarece experienţa ne învaţă că aproape orice campanie începută în mediul online sfârşeşte prin a fi un subiect fierbinte al lumii reale. Mai mult, demonstraţiile tendenţios ilogice din spaţiul web devin axiome în viaţa de zi cu zi. Iar faptul că suntem asaltaţi cu postulate şi sofisme ne învaţă că politica poate fi, adesea, nedreaptă, scopul, fie el înalt sau scund, scuzând mijloacele. Internetul, cu bune şi cu rele, în loc să ne înstrăineze, ne pregăteşte, uneori, pentru viaţa reală. Iar viaţa reală tinde să ne pregătească pentru momentul în care fiecare acţiune, fiecare gest va avea conotaţie politică. Privind la ura care ne înconjoară, la scindarea societăţii în grupuri ideologice afiliate partidului (oricare ar fi el), remarcăm că învrăjbirea pune stăpânire pe noi, aşezându-ne în prima linie a unei lupte fără sens. Îmi vine în minte un verset: "Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe copil şi copiii se vor răzvrăti împotriva părinţilor şi îi vor ucide" (Marcu 13,12). Sper să fie o alăturare neinspirată. Îmi doresc din suflet acest lucru. Deoarece pasiunile acestea cu pretext partinic pot duce, dacă nu la sfârşitul lumii, la sfârşitul nostru, ca popor. Jertfă de tot pe altarul unui zeu născocit de noi: politica.