Popas pe strada scriitorilor. Fărâme ale bunătății lui Dumnezeu

Cine ajunge în ținutul Fălticenilor este îndemnat să lase pentru o vreme graba drumului și să străbată la pas vechea uliță a Rădășenilor, devenită între timp strada Ion Creangă. Nu este doar o simplă cale, ci o adevărată alee a memoriei culturale românești, unde fiecare casă, colț de grădină sau chiar fiecare umbră de copac par să păstreze ecoul unor pași care au îmbogățit literatura și spiritul acestui neam.

Istoria de aici evocă nume care luminează tradiţia şi evoluţia culturii române: Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, V. G. Popa, academicianul Teodor V. Ștefanelli, participant la istorica sărbătoare de la Putna din anul 1871, prieten apropiat al lui Eminescu, precum și atâția alți scriitori, cărturari și iubitori ai frumosului, care au dăruit cuvântului românesc nemurire.

Pe această uliță - intrată de mult în patrimoniul spiritual al literaturii române - au poposit scriitori de seamă și oameni de cultură veniți din toate colțurile țării. Mulți dintre ei îl vizitau pe Mihail Sadoveanu, care și‑a ridicat aici, după propriile planuri, o casă. Era așezată într‑un loc de o rară frumusețe, unde liniștea naturii se împletea cu tihna creației. În acele vremuri, împrejurul casei se întindea o livadă bogată, iar privirea putea aluneca nestingherită până spre culmile Stânișoarei sau peste Valea Șomuzului. Primăvara, când merii își deschideau florile albe, întreg ținutul părea încununat cu o diademă de lumină și mireasmă, asemenea unei grădini pe care Dumnezeu o binecuvântase. Privind asemenea revărsare de frumusețe, înțelegem mai bine adevărul rostit de marii gânditori ai lumii: frumusețea are puterea de a salva sufletul omenesc.

Oamenii locului și cercetătorii care au iubit aceste meleaguri au descoperit aproape în fiecare casă de pe ulița Rădășenilor istorii de o rară frumusețe. De la năzdrăvăniile lui Ion Creangă, din vremea în care era elev la Școala de Catiheți din Fălticeni și locuia lângă cârciuma lui Hoișie - devenită, în timpul regimului comunist, un modest magazin -, până la numeroșii preoți, profesori, cărturari și slujitori ai culturii care și‑au găsit aici rostul vieții, toate alcătuiesc o frescă a unui timp care nu s‑a stins. Generație după generație, memoria acestor oameni s‑a transmis ca o flacără nestinsă, iar întâmplările lor au devenit pagini de istorie și repere ale culturii românești.

Poate de aceea Fălticeniul a primit numele de „Florență a României”. Nu doar pentru mulțimea scriitorilor și artiștilor pe care i‑a dăruit țării, ci și pentru atmosfera sa aparte, în care credința, cultura, frumusețea naturii și noblețea sufletului au rodit împreună, asemenea unei livezi binecuvântate.

Drumul uliţei, încărcat de istorie, pornește de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a spătarului Mihai Gane, și se îndreaptă spre satul Rădășeni. Pe aceeași cale au mers odinioară generații de oameni ai locului, purtând în suflet credința, nădejdea și dragostea pentru pământul lor. Este un drum străbătut deopotrivă de preoți, scriitori, profesori, țărani, elevi și pelerini, fiecare adăugând câte o filă la cronica locului.

Rădășenii, așezare a livezilor și a oamenilor harnici, rămâne una dintre cele mai primitoare grădini ale acestor locuri. Frumusețea dealurilor, bogăția livezilor și darurile revărsate de Dumnezeu peste oamenii săi alcătuiesc o mărturie că există locuri în care cerul pare mai aproape de pământ, iar binecuvântarea Creatorului se citește deopotrivă în frumusețea revărsată, cât și în sufletele celor care o primesc și o prețuiesc.

Dacă se întâmplă vreodată să pășiți în casa doamnei profesoare Angela Stan, odată cu întâmpinarea fratelui ei, scriitor apreciat, veți auzi un nume care poartă în el căldura copilăriei și duioșia familiei Grigoriță. Așa îl alintau odinioară părinții, deși numele său este Dragoș-Grigore. Cei apropiați i‑au spus, de‑a lungul anilor, Grig, iar alții, Griguță, nume care nu apar în acte, dar rămân scrise în inimă, întrucât vorbesc despre iubirea și comuniunea binecuvântată dintre oameni, care devine, în cele din urmă, punte către Dumnezeu.

Mi‑am adus aminte și de un coleg al meu, purtând același nume, Grigore. Mama lui îl striga întotdeauna cu o iubire greu de descris: Grigorel. Fie că era de față, fie că lipsea, chipul ei se lumina de fiecare dată când îi rostea numele, iar cuvintele deveneau deopotrivă rugăciune, binecuvântare și alint. Sunt lucruri aproape neînsemnate pentru cei grăbiți, dar care dezvăluie frumusețea sufletului omenesc și delicatețea iubirii dintr‑o familie creștină.

Am avut bucuria de a poposi în casa familiei Stan de pe vechea uliță a Rădășenilor. M‑au întâmpinat frumusețea locului, ospitalitatea gazdelor, bogăția amintirilor păstrate cu grijă și o rânduială luminoasă. Totul vorbea despre echilibru, despre bun‑gust, despre respectul pentru muncă și despre o așezare discretă pe care numai oamenii trăitori o pot dărui unei case. Uneori, locuințele seamănă atât de mult cu sufletele celor care le locuiesc, încât devin o oglindă a vieții lor.

La 9 iulie 2026, doamna profesoară Angela Stan a împlinit vârsta de 75 de ani. S‑a născut la 9 iulie 1951, în Lămășeni, sat aparținând comunei Rădășeni, într‑o familie în care școala și credința erau privite ca adevărate temelii ale vieții. Mama sa, Georgeta, era învățătoare în acel sat. În vremea aceea, în comunitățile rurale, învățătorul și preotul reprezentau reperele cele mai de preț ale satului. Medicul ajungea rar, însă dascălul și preotul erau prezențe statornice, fără de care viața comunității nu și‑ar fi putut urma cursul firesc. Ei luminau mințile și întăreau sufletele, fiecare în felul său, slujind oamenii cu aceeași dăruire.

Între oamenii de seamă ai locului se număra și Georgeta, mama doamnei Angela Stan. A fost o învățătoare iubită și respectată, cu o profundă chemare pentru misiunea sa. Profesionalismul și seriozitatea erau atât de cunoscute, încât, într‑o perioadă în care nevoile școlii o cereau, a fost chemată să predea și matematica. Nu erau puține în acei ani situațiile în care învățătorii, prin dăruirea lor, dovedeau pregătire și pricepere care îi făceau egali, uneori chiar superiori, profesorilor specializați. Era generația dascălilor care înțelegeau că adevărata pedagogie nu începe din manuale, ci din iubirea față de copii.

Sub lumina acestui exemplu matern și, fără îndoială, inspirată și de alți slujitori ai școlii, Angela Stan și‑a urmat chemarea. A absolvit Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, instituție care a format numeroase personalități ale culturii române și care rămâne unul dintre simbolurile spirituale ale acestor locuri. Mai apoi și‑a continuat studiile la Institutul Pedagogic din Suceava, alegând limba franceză ca materie de studiu, iar mai târziu și‑a desăvârșit pregătirea universitară la Iași, în cadrul Facultății de Filologie, specializarea Limba și literatura franceză.

Activitatea ei didactică s‑a desfășurat la Școala Nr. 2 din Fălticeni, fostul Liceu de Fete, unde a slujit, până la vremea pensionării, cu multă conștiinciozitate și dragoste pentru elevi.

După căsătoria cu Dănuț Stan, profesor de istorie la Drăceni și apoi la Fălticeni, Dumnezeu le‑a dăruit bucuria a doi copii, pe care i‑au iubit fără măsură și pentru care au făcut tot ceea ce poate face o inimă de părinte. În tainica pedagogie a lui Dumnezeu, pe care omul o înțelege atât de greu, fiica Oana s‑a mutat la Domnul la începutul anilor 2000, mult prea devreme după judecata noastră omenească. Au rămas întrebări fără răspuns și răni pe care numai Dumnezeu le poate atinge cu adevărata Lui mângâiere.

Împreună, Angela și Dănuț Stan au dăruit tot ceea ce aveau mai de preț nu doar propriilor copii, ci și tuturor elevilor pe care i‑au format de‑a lungul vieţii. Au înțeles că adevăratul profesor nu transmite doar cunoștințe, ci modelează conștiințe, cultivă caractere și aprinde în suflete dorința de a deveni oameni mai buni.

Misiunea profesorului a fost întotdeauna grea, iar în vremurile noastre pare mai dificilă ca altădată. Din păcate, tot mai puțini dascăli sunt prețuiți pentru ceea ce dăruiesc în fiecare zi. Însă profesorii mari nu își măsoară osteneala prin laude și recunoștința imediată a ucenicilor. Ei nu caută răsplata oamenilor, pentru că și‑au înțeles vocația ca pe o slujire. Înaintează tăcut, asemenea semănătorului din Evanghelie, convinși că rodul muncii lor va încolți cândva, chiar dacă nu îl vor vedea întotdeauna cu propriii ochi. Există o demnitate tainică în această slujire, pe care numai cei chemați să educe o pot înțelege pe deplin.

Viața profesoarei, dăruită școlii și familiei, nu a fost lipsită de încercări. Dimpotrivă, Dumnezeu i‑a îngăduit să poarte cruci grele. În brațele și în mâinile ei și‑au încheiat călătoria pământească mama sa, Georgeta, alături de care a trăit ultimii ani și pe care a îngrijit‑o cu neobosită dragoste, apoi soțul ei, Dănuț, fiica iubită, Oana, plecată la Domnul în floarea vârstei, când avea doar 30 de ani. Peste aceste dureri s‑a așezat și despărțirea de nepoata Sofia, un înger care se roagă înaintea tronului lui Dumnezeu, pentru cei pe care i‑a lăsat în urmă.

Și totuși, privind această viață încercată, nu vedem un om înfrânt, ci o inimă care a învățat să transforme lacrimile în rugăciune, suferința în răbdare și iubirea în jertfă. Astfel de chipuri nu vorbesc mult, ci mărturisesc credința prin felul în care poartă crucea vieții, iar lumina lor rămâne în sufletele celor pe care i‑au întâlnit și i‑au iubit.

Au rămas în sufletul doamnei Angela Stan aceste amintiri, chiar dacă amestecate cu tristețea celui care a cunoscut despărțirea de cei dragi. Dar această durere nu a devenit niciodată deznădejde. O poartă cu demnitate, cu discreție și cu o tărie sufletească ce poate fi numită stoicism creștin, sprijinit pe credință și pe nădejdea în Înviere. Și‑a adunat întreaga viață în jurul amintirilor celor pe care i‑a iubit și a ales, în liniștea casei sale, un mod de viețuire aproape anahoretic, asemenea acelor femei evlavioase care, fără a purta haina monahală și fără a locui între zidurile unei mănăstiri, își închină existența lui Dumnezeu, prin rugăciune, smerenie, tăcere și slujirea aproapelui. Sunt monahii ale lumii, ascunse privirilor, dar cunoscute de Dumnezeu prin frumusețea inimii lor.

Inima doamnei Angela Stan bate în întregime pentru familie. Toată dragostea pe care odinioară o împărțea cu cei plecați la Domnul s‑a revărsat asupra fiului său, asupra nurorii, asupra nepoților și, într‑un chip aparte, asupra fratelui ei, pe care îl înconjoară cu aceeași grijă și afecțiune de odinioară. Ori de câte ori o întâlnești, descoperi aceeași dorință de a fi de folos, de a aduce liniște și bucurie celor din jur. Este una dintre persoanele pentru care dăruirea nu reprezintă un efort, ci este însăși trăirea de fiecare zi.

Poate că cea dintâi virtute a vieții sale este bunătatea. O bunătate fără zgomot, fără ostentație, dar care se vede în fiecare gest și în fiecare cuvânt. Este bunătatea cu care își așteaptă fiul să îi treacă pragul casei, bucuria cu care îl întâmpină pe fratele ei venit de la Iaşi și dragostea cu care împlinește rânduielile Bisericii, aducând înaintea Altarului pomelnice pentru cei adormiți și pentru cei vii.

Pomelnicul neamului său este impresionant. Cuprinde peste 100 de nume, adunate cu răbdarea și conștiinciozitatea profesorului care știe că memoria este o datorie sfântă. Fiecare nume este căutat cu atenție, fiecare persoană este readusă în lumină prin rugăciune, fiecare înaintaș este încredințat iubirii celei fără de sfârșit a Preasfintei Treimi. Este o adevărată genealogie a iubirii, o candelă aprinsă pentru întregul neam, în care rugăciunea personală se unește cu rugăciunea Bisericii, făcând ca nimeni să nu fie uitat înaintea lui Dumnezeu.

Domnul Dănuț Stan mi‑a fost profesor în anii gimnaziului. Îmi amintesc de pedagogul iubit și respectat de elevii săi, nu doar pentru felul captivant în care preda istoria, ci și pentru mărinimia caracterului său, pentru generozitatea cu care se apropia de fiecare elev, o generozitate pe care o revărsa, de fapt, asupra tuturor.

La un moment dat, din hotărârea conducerii școlii, profesorul Dănuț Stan a fost înlocuit la clasa noastră cu o profesoară. Diferența a fost simțită imediat de toți. În vremurile acelea nu era ușor să îți exprimi nemulțumirea, iar glasurile elevilor și ale părinților erau adesea reduse la tăcere. Și totuși, aprecierea pentru profesorul Dănuț Stan a devenit atât de puternică, încât s‑a făcut auzită în mod public. Toți regretau plecarea celui care fusese îndepărtat de noi.

Profesorul Dănuț Stan s‑a mutat prea devreme din această lume, însă numele său rămâne înscris în galeria acelor dascăli pe care timpul nu îi poate șterge din memoria foștilor elevi. Sunt profesori care nu trăiesc doar prin lecțiile și manualele pe care le‑au predat, ci mai ales prin caracterele pe care le‑au format și prin iubirea pe care au sădit‑o în sufletele celor pe care i‑au învățat. În aceeași galerie luminoasă își are locul, fără îndoială, și doamna profesoară Angela Stan, care a slujit școala cu multă credincioșie și discreție.

Acum, cel mai de preț dar pe care îl primește este recunoştinţa și prețuirea celor care o cunosc. Dar există un dar și mai înalt decât toate acestea: rugăciunea. Rugăciunea pe care o înălțăm către Dumnezeu pentru sănătatea și întărirea ei, rugăciunea care îi mângâie sufletul și îi luminează pașii, rugăciunea care o ajută să ducă mai departe memoria celor din familia sa și să păstreze moștenirea lor de credință și iubire.

Iubirea pe care a primit‑o de la părinți, de la soț, de la fiică, de la întreaga familie și pe care a păstrat‑o neatinsă în adâncul inimii să rămână, cu ajutorul lui Dumnezeu, lumina pe care o va dărui în continuare celor tineri, foștilor elevi, familiei și tuturor celor care au privilegiul de a‑i fi aproape. Există oameni care, fără să vorbească despre iubire, o transformă în însăși forma lor de a trăi, iar prin această dăruire devin fărâme ale bunătății lui Dumnezeu în lume.