Poruncile divine, trepte spre filocalie
Postul Mare ne disciplinează simțurile și ne reorientează spre unica țintă autentică a ființei noastre: Hristos. Această înfrânare nu este doar o schimbare de regim alimentar, ci cu precădere metanoia modului nostru de înțelegere a credinței, a viețuirii și a relației cu aproapele. Râvna păzirii poruncilor, smerenia vieții și a cugetării, precum și sfaturile duhovnicului și ale oamenilor îmbunătățiți ne pot fi sprijin pe drumul aspru, dar roditor al înfrânării pentru Dumnezeu. Despre asceză și înviere, despre tăcere și gândul la moarte, despre rolul duhovnicului și responsabilitățile lui actuale ne vorbește părintele Agapie Corbu, starețul Schitului „Buna Vestire”-Almaș din județul Arad.
Părinte Agapie, care este rolul postului în viața unui creștin?
Postul este un instrument în primul rând. Nu-i un scop în sine. Este un instrument sfânt, dar rămâne instrument. Un instrument poate fi mai primitiv, sau mai perfecționat, mai aproape de desăvârșire. Și Biserica, prin toate rânduielile de post, a perfecționat instrumentul acesta al postului, generații și generații de nevoitori, sute și sute de ani, până am ajuns să-l avem astăzi cu atâtea rânduieli. Slujbele, cântarea și citirea textelor liturgice care durează mai mult decât în restul anului, toate țin de post. Nu-i o simplă schimbare de alimentație. Așadar, postul privește bineînțeles o anumită disciplină alimentară, dar vizează și o schimbare lăuntrică a tuturor planurilor noastre, și trupesc, și intelectual, dacă stăm și medităm la conținutul cântărilor Triodului. Toate ne schimbă universul lăuntric, toate cele legate de Postul Mare sunt niște instrumente prin care lucrăm asupra atmosferei noastre lăuntrice. Așadar, o corectă raportare la Postul Mare are rezultat dobândirea duhului Postului Mare. Ea are un gust special, pe care orice credincios îl cunoaște, că-l conștientizează, că nu-l conștientizează... că știe să verbalizeze lucrul ăsta, sau nu știe... Dar adevărații credincioși recunosc duhul Postului Mare de duhul Penticostarului, sau al altor sărbători.
Biserica întotdeauna a simțit nevoia și să se adapteze, și s-a adaptat. Aceasta este o chestiune de duhovnicie, de iconomie, care e la latitudinea oricărui preot. Pe de o parte, preotul în parohia lui simte pulsul, simte putințele și neputințele oamenilor, sau ale fiecărui om care i se spovedește. Știe cât poate să-i facă pogorământ, în funcție de stilul lui de viață, de starea lui de sănătate, de măsura credinței până la urmă. Pe de altă parte, Biserica are niște repere ale postului, prin acele canoane care reglementează postul, care reprezintă, ca să zicem așa, idealul de postire, pe care l-au întrupat sfinții Bisericii, pe care nu putem cu toții să-l atingem. Părerea mea este că Biserica are iconomia și trebuie să lase iconomia acolo unde este locul ei, adică în mâna duhovnicului, sau a starețului, sau a episcopului. Ea, ca Biserică universală, sobornicească, „de pretutindeni”, să-și păstreze rânduielile canonice care ne arată ce poate firea omenească. Lucrul acesta mă obligă să postesc după măsura mea, și văzând cât pot eu să întrupez din post, îmi dau seama de diferența care rămâne până la postul ideal, și aceasta naște și un simțământ al smereniei, al neajungerii mele ascetice, ca să zic așa.
Are rolul pe care dintotdeauna l-a avut. E un cadru în care omul pe de o parte se întâlnește cu sine, se poate cunoaște pe sine, în adâncurile sale. Pe de altă parte, în această tăcere, poate cunoaște mai bine pe Dumnezeu. Poți cunoaște bineînțeles și citind cărți, într-o anumită măsură. Poți cunoaște ceva despre Dumnezeu într-o discuție duhovnicească, într-o slujbă, într-o rugăciune citită, dar tăcerea are o mireasmă aparte, și e numită „limba veacului ce va să fie” de Sfântul Isaac Sirul.
Doar dacă suntem atât de naivi, ca să mă exprim elegant, ca să le dăm pe față. Atunci le cunoaște. Are experiența lui milenară și cunoaște ce foiește în inima noastră după diferite mișcări de-ale noastre, vorbe, după aluzii, după starea feței, dar spun Părinții că în adâncul inimii el nu știe ce se petrece, mai ales când omul are o așezare duhovnicească, sau când se roagă, sau când vorbește cu duhovnicul lui, diavolul aude, dar nu înțelege, nu pricepe ce discută duhovnicul, nu știe... Diavolul nu pătrunde în Taina Spovedaniei. De aceea, Taina Spovedaniei nu-l privește doar pe duhovnic, ci și pe ucenic, mirean sau călugăr. El nu trebuie să trâmbițeze după aceea și să spună ce a vorbit el cu duhovnicul.
Este important pentru viața duhovnicească, și Părinții îl recomandau. Adevărul este că el a degenerat, pentru că la Părinții capadocieni și Evagrie Ponticul, și la scriitorii din secolul al IV-lea încă, meleti thanatou era de fapt o „exersare a morții”. Așa trebuie tradusă expresia. Are un studiu pe tema aceasta Anton Dumitriu, genial studiu, în care demonstrează că așa ar trebui tradus, el neștiind de un alt autor francez, Pierre Hadot, un filosof care a ajuns la aceleași concluzii. Și francezul s-a ocupat cu problema meditării asupra morții, la filosofi însă. Meditarea la moarte pentru vechii filosofi este un exercițiu, „o exersare a morții”, cum spune și Pierre Hadot. Primele generații de filocalici au păstrat această înțelegere, nu definiție, a expresiei meleti thanatou ca „exersare a morții“, ca lucrare duhovnicească, și ca moarte față de păcat, față de lumea păcatului, moarte față de poftele proprii, față de voința proprie. Încet-încet, pe măsură ce oamenii nu au mai putut purta intensitatea acestei asceze lăuntrice, ea s-a psihologizat. Vedem deja că la Sfântul Ioan Scărarul, în secolul al VII-lea, apare sub formă de gând, de „gândire la moarte”, iar puțin mai târziu, la Sfântul Teodor Studitul, ca să nu mai vorbim de Sfântul Simeon Metafrastul și apoi de autorii târzii, până astăzi, apare sub forma unei meditații de tip apusean, discursiv: „Cum o să mor? Cum o să vină diavolii să-mi ia sufletul? Cum o să se lupte să-mi spună toate păcatele pe care nu le-am spovedit, pe care nu le cunosc?” Deci devine o chestiune psihologică, inclusiv dormitul în coșciuge, pentru că oamenii au pierdut intensitatea vechii practici ascetice, din cauza slăbirii omului lăuntric. Generație după generație, omenirea slăbește. Asta este o constatare a Părinților duhovnicești. Apar oameni harismatici, care trăiesc și astăzi această exersare a morții, efectiv această stare de moarte față de toate cele ale lumii, cum a fost părintele Sofronie, care, în cartea lui „Vom vedea pe Dumnezeu precum este“, are un astfel de capitol: „Harul pomenirii morții“. Acolo descrie experiența personală. El nu cunoaște lucrurile acestea pe care le spun eu acum, pe care eu le-am aflat din contactul cu textele patristice, nu din experiență, nu din practică.
După măsurile lui. Cei începători încep cu o spovedanie generală. Mai întâi, nu cunosc ce-i păcatul! Prima spovedanie este o chestiune mai generală, apoi mai urmează și alte spovedanii, în care intră în amănunte, în funcție de râvna fiecăruia, de dăruirea fiecăruia, și de cultura bisericească pe care vrea să și-o facă. Citește anumite cărți și își dă seama de păcatele pe care nu le conștientizează. Un prim punct de plecare, foarte general, sunt poruncile lui Dumnezeu, cele zece porunci din Scriptură, Fericirile, poruncile pe care le găsesc în cărțile de rugăciuni, așa-zisele porunci bisericești. Nu recomand foarte mult îndrumarele de
spovedanie, pentru că au și multe lucruri ridicole, ca să nu zic scandaloase, unele dintre ele. Dacă ar fi să recomand un astfel de îndrumar pentru cineva care acum face primul pas spre spovedanie, este acela al „sfântului închisorilor“, Valeriu Gafencu. Are un îndrumător foarte decent și esențializat, nu sute de pagini de întrebări... Zilnic să citească din Sfânta Scriptură, din Noul Testament în principal, din Evanghelii mai cu seamă, la început. Să citească zilnic, dimineața, seara, când găsește timp. Dacă nu cunoaștem Cuvântul lui Hristos, de unde știm ce vrea El de la noi? De unde știm cum gândește Hristos? Cine-i Hristos? Scriptura are în ea putere harică și acționează, lucrează asupra sufletului celui care o citește cu credință, cu dreaptă credință, în Biserică.
Cred că, fiind într-o țară ortodoxă și având conștiința că suntem ortodocși, este bine, dacă știm că se vor da lucruri de frupt, ori să nu mergem, ori să găsim o modalitate elegantă de a înștiința dinainte. Nu trebuie neapărat să facem paradă de postul nostru, dar nici nu trebuie să-l călcăm în picioare. Până la urmă este o mărturisire. Întotdeauna m-a mirat „înțelegerea” pe care o au nepostitorii față de vegetarieni, față de yoghini, față de radiesteziști, care mănâncă numai nu știu ce ierburi și semințe, dar dacă un ortodox în zi de post cere mâncare de post, este luat în râs, este ironizat, este privit cu condescendență. Acea condescendență este un fel de prigoană, o anumită batjocură. Hristos, în Postul Mare, înainte de a ajunge la Înviere, trece prin aceste batjocuri, prin această deșertare de sine, până la moarte.
Părinții, din câte mi-am putut eu formula un răspuns, vorbesc în mai multe feluri: unii spun că desăvârșirea este dobândirea stării adamice, de dinainte de cădere. Alții, privind lucrurile mai mult prin prisma Învierii lui Hristos, a lui Hristos Înviat, spun că starea desăvârșirii, pe care o primim prin Hristos Înviat, este mai presus decât starea lui Adam de dinainte de cădere. Oricum ar fi, lucrul sigur este că noi primim această desăvârșire în sfânta cristelniță, în baia Botezului și, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, toate poruncile ne sunt date pentru a păzi această desăvârșire. Faptul că nu o păzim se datorează neîmplinirii poruncilor sau împlinirii deficitare a poruncilor.
Este o mare problemă această păstrare a vieții. Biserica ne-o dă, tot timpul ne-o dă. Biserica niciodată nu-ți ia, numai îți dă! Hristos Dumnezeu numai împărtășește! Problema e a noastră, cum să păstrăm ce primim... Trezvia este lucrarea prin care păstrăm ceea ce primim de la Dumnezeu și cultivăm ca să ajungem la măsuri mai înalte. Până la urmă, problema nu-i nouă, nu-i a omului contemporan. O avea Adam înainte de cădere. Dumnezeu l-a pus pe Adam, zice Scriptura, să lucreze și să păzească. De cine să păzească? Erau hoți atunci? Să păzească ce a lucrat! Lucrarea aceasta e încă înainte de cădere. S-au schimbat condițiile, e adevărat, dar o avem ca sarcină, ca să zic așa, ca poruncă dată de Dumnezeu încă înainte de cădere.
Trebuie s-o privească așa cum a privit-o Biserica dintotdeauna. Întotdeauna oamenii au avut dificultăți în a înțelege Învierea, chiar pe timpul Apostolilor; vedem din Epistola către Corinteni. Pentru a o înțelege mai profund trebuie să postească, să se spovedească, să se împărtășească, să meargă la Biserică, să savureze slujbele Triodului, să își cultive mintea teologic, să se catehizeze, dacă n-au avut parte de catehism, citind cărți duhovnicești, să înțeleagă, să dorească, să se roage lui Hristos Cel Înviat. Înțelegerea Învierii este până la urmă întâlnirea cu Hristos Cel Înviat, Hristos ți Se face cunoscut, aceasta este înțelegerea Învierii. În scopul acesta ne ajută scrieri duhovnicești, scrieri teologice mai vechi, mai noi... Preafericitul Părinte Daniel are o serie de cuvântări minunate la Săptămâna Luminată, dar oamenii cred că numai în Săptămâna Luminată trebuie să le citească... Ca să poți trăi Săptămâna Luminată, trebuie să citești, din Postul Mare te pregătești pentru Săptămâna Luminată!
Le-aș spune să înceapă postul cu „Hristos a înviat!” și în lumina, în energia, în nădejdea și în puterea care vine din acest „Hristos a înviat!” o să biruiască orice, așa-zisa ispită de post, de care toți ne temem și despre care mulți vorbim. Aceasta este taina postului.
Să nu se cruțe în a spovedi oamenii, cu răbdare, în a le da povețe după măsurile lor, a se ruga pentru oameni, pentru ca să biruiască inerția vieții de zi cu zi și să întrevadă dincolo de orizontul material și existența lumii dumnezeiești, care e aici, cu noi. Acesta este rolul Bisericii, de a face prezentă lumea dumnezeiască, de a ne-o împărtăși. Să nu se împuțineze la suflet din cauza neîmplinirilor, fiindcă rezultatele se văd cel mai greu în viața duhovnicească. Să nu-și piardă răbdarea și să fie convinși, să aibă încredințarea asta că Dumnezeu lucrează prin ei și că Dumnezeu curăță poporul prin ei, că Hristos Se împărtășește prin ei. Așa cum e fiecare duhovnic, cu problemele, cu păcatele lui, cu neputințele lui, Hristos lucrează... Așa se răspândește și Împărăția lui Dumnezeu, așa se menține și Biserica, și așa putem ajunge să vedem și o renaștere. Filocalie fără spovedanie, fără duhovnicie, fără Liturghie nu există. Este o abstracție academică, în cel mai bun caz, un moft... Și să se ferească de excese, fiindcă sunt unii care au râvnă duhovnicească și din cauza asta tind spre extreme. Mai ușor îl povățuiești și îl ridici pe un om dintr-un păcat decât dintr-un exces ascetic. Un om care a postit foarte mult, că așa l-a îndemnat duhovnicul, și s-a îmbolnăvit, foarte greu își revine din acest exces. Uneori luni de zile, sau ani de zile, dacă-și mai revine... Există o anumită tendință în sensul ăsta. Sau aceea de a-i încărca pe oameni cu canoane de rugăciuni citite și să se piardă esența, care e până la urmă întâlnirea inimii cu Dumnezeu. În altă ordine de idei, și citirea Scripturii trebuie socotită tot rugăciune, trebuie inclusă în așa-zisele canoane pe care duhovnicii le recomandă oamenilor, mai ales pentru omul contemporan, care are atâta alergătură de făcut. Am văzut că esențializarea programului de rugăciune îl ajută foarte mult, și anume: citirea Scripturii, rugăciunea lui Iisus și poate una, două rugăciuni citite din cele de dimineață sau de seară... Asta simte duhovnicul la spovedanie... Spovedania e spovedanie, însă duhovnicul să nu neglijeze discuția, discuțiile private duhovnicești! La spovedanie nu poți să intri în toate detaliile, dar la o discuție din aceasta privată, el cu ucenicul, intră în anumite detalii și îl povățuiește, îl sfătuiește. Și să nu credem noi, duhovnicii, că suntem Serafim de Sarov sau că suntem mai știu și eu ce mare sfânt! Să ne cunoaștem limitele, neputințele, și că dacă ceva se întâmplă, toate sunt ale lui Dumnezeu, Dumnezeu lucrează, nu eu sunt marele harismatic care am realizat un mare sfânt, am făcut pe cineva să ajungă la măsuri duhovnicești.
E o problemă care-l frământa și pe Nae Ionescu. La cursuri o dezbătea cu studenții lui. Cred că trebuie văzut prin prisma persoanei lucrul acesta, și anume: să te identifici cu celălalt, să te vezi pe tine în celălalt, să vezi suferința lui ca pe a ta, sau să o faci a ta, dar, iarăși, aceasta ține de o anumită măsură a înaintării duhovnicești, a lepădării. Ca să te iubești pe tine, și să te vezi pe tine în celălalt și să te iubești pe tine iubindu-l pe celălalt, trebuie să te lepezi de tine. E o formulare paradoxală. Oricum ai întoarce-o, e paradoxală. Așa cum am iubit odinioară păcatul și am fost slujitori ai păcatului, așa să iubim acum virtutea, cum spune Sfântul Pavel, parafrazez, și să ne facem robi ai faptelor celor bune și ai virtuții. Așa cum ne-am iubit în mod egoist, egoismul fiind rădăcina tuturor patimilor, așa să iubim pe celălalt, să-i facem toate hatârurile. Până la urmă este o chestiune experimentală. Trebuie s-o experimentăm fiecare, și vedem până la ce măsură pot să-l iubesc pe celălalt. Iubirea e dureroasă, fiindcă nu ți se răsplătește cu iubire. Prima ispită pe care o ai după o astfel de încercare de punere în practică a poruncii iubirii este să n-o mai săvârșești, pentru că ți-e teamă de răspunsul la iubire. Este o lege duhovnicească formulată de Sfântul Marcu Ascetul: „cine împlinește o poruncă, să aștepte ispita pentru ea”, adică să aștepte ispita care verifică, trece prin ciur făina, să vedem de ce calitate este fapta pe care ai săvârșit-o.
În primul rând pregătindu-ne prin Postul cel Mare, cu toate cele ale postului, la măsurile noastre, adaptați la măsurile noastre. Într-un fel se pregătește un om din oraș, în alt fel un călugăr din chinovie, într-alt fel altul din pustie; într-un fel unul din România, în alt fel unul din Occident. Dar Hristos până la urmă caută la scopul omului, la sinceritatea căutării inimii lui. Acolo răspunde Hristos. Până la urmă toți trebuie să ajungem la momentul acela, la „Veniți de luați lumină!”. Nu numai lumina materială a lumânării o luăm! Ci este Lumina Învierii lui Hristos, care ne inundă sufletul. Cu cât ești mai pregătit, cu atât Dumnezeu răspunde pregătirii!