Postul - hrană duhovnicească în drumul spre patria cerească

Postul Naşterii Domnului, perioadă de un farmec deosebit din cursul anului bisericesc, prilejuieşte multora dintre noi o mai adâncă meditaţie asupra propriei vieţi trupeşti şi spirituale, asupra progresului sau regresului duhovnicesc personal. Adeseori, în alergarea neîncetată, de dimineaţa devreme şi până noaptea târziu, în „zbaterea“ sa cotidiană, omul îşi pune întrebări privind modalităţile de pregătire pentru a trăi deplin bucuria Crăciunului, iar cea mai înaltă şi fericită dintre ele o constituie însăşi experienţa şi exerciţiul postului.

 

Apreciind că aproximativ 70%-80% din bolile somatice ale omului contemporan provin din stilul său defectuos de viaţă şi dintr-o alimentaţie greşită, izvoarele medicale, marile clinici de nutriţie şi oncologie redescoperă virtuţile terapeutice ale postului creştin, şi în mod deosebit ale celui ortodox. Recomandări privind o alimentaţie frugală şi vegetariană, dieta „Okimawa“, cretană sau mediteraneană, bazate pe limitarea strictă a consumului de carne şi deprinderea unei alimentaţii constând în „hrană vie“ - legume şi fructe -, îşi fac loc tot mai mult în obişnuinţele omului preocupat de sănătatea fizică şi de integritatea sa spirituală.

 

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a revizuit recent piramida alimentaţiei şi, dacă anterior consumul de carne era recomandat a se face „ocazional“, în prezent, consumul ei trebuie făcut „accidental“, doar în cazuri fortuite şi în lipsa altor alimente sănătoase. Cercetările medicale moderne vorbesc tot mai des despre presupusele „alicamente“ (cuvânt rezultat din „aliment“ şi „medicament“), adică produse alimentare în care au fost introduse elemente considerate benefice pentru sănătate. Ultimele recomandări privind o alimentaţie sănătoasă, capabilă să ofere longevitate fizică şi acuitate intelectuală, presupune consumarea a cât mai multe legume uscate şi de sezon, a fructelor şi cerealelor, reducerea consumului de carne, evitarea produselor lactate, asezonarea şi prăjirea alimentelor cu ulei de măsline (sau de rapiţă), limitarea cantităţii de vin, la 1-2 unităţi zilnic (200 ml), şi acestea doar în timpul meselor.

 

Toate aceste observaţii şi recomandări întăresc deplin cuvintele inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi ai spiritualităţii ortodoxe. 

Multe dintre cele mai frumoase caracterizări ale postului ortodox, potrivit efectelor sale asupra trupului şi ale sufletului, sunt date de către Sfântul Ioan Gură de Aur, orator de geniu al creştinătăţii. Pentru Sfântul Părinte postul constituie „temelia“ întregii vieţi spirituale, „învăţătorul nostru“, „mama tuturor virtuţilor, dascălul cuminţeniei şi al întregii virtuţi“, „maica întregii înţelepciuni şi izvorul a toată filosofia“, un adevărat „medicament“ şi o reală „doctorie“, un mijloc de sfinţire a trupului şi a sufletului, a omului în integritatea fiinţei sale, o hrană duhovnicească în drumul nostru către patria cea cerească.

 

Postul ne dă şi este „seninătatea sufletelor noastre, podoaba bătrânilor, pedagogul tinerilor, învăţătorul celor ce trăiesc în curăţie trupească şi sufletească. Postul împodobeşte ca o diademă orice vârstă, şi pe bărbaţi, şi pe femei“. Virtuţile sale de excepţie fac din el o adevărată „pedagogie a trupului“, spre înălţare duhovnicească.

 

Considerând alimentele a fi „sfinte şi tămăduitoare“, spiritualitatea ortodoxă, bazată pe o experienţă de viaţă şi nevoinţă bimilenară, recomandă temperanţa sau cumpătarea în privinţa hranei, în sensul păstrării libertăţii faţă de lucrurile materiale, şi detaşarea faţă de plăcerile pe care acestea le pot procura. Sfântul Maxim Mărturisitorul fixează un principiu de înalt discernământ duhovnicesc, spunând că trebuie „să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca“. Pregătirea unor mâncăruri alese şi care necesită un efort material şi culinar special, şi nu doar „de dulce“, ci chiar şi de post, trădează un ataşament exagerat şi pătimaş faţă de lume şi de trup, de pofte şi plăceri. Ştiind că satisfacerea patimii lăcomiei pântecelui se transformă adesea în prilej de naştere a altor patimi, precum desfrânarea, iubirea de arginţi, trândăvia, slava deşartă şi mândria, Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei ne recomandă să nu căutăm niciodată mâncăruri alese, să ne mulţumim cu cele necesare fireştii vieţuiri a trupului, să ne ridicăm de la masă neîmbuibaţi, ba chiar mai mult, nesătui fiind.

Acelaşi dascăl al virtuţilor creştine, Sfântul Ioan Gură de Aur, îndeamnă ca, mai ales în astfel de perioade binecuvântate ale anului bisericesc şi din viaţa noastră, „acela care posteşte mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie învăţat să fie bun şi blând, să aibă inima zdrobită, să smulgă din minte gândurile poftelor celor rele, să aibă înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată; să fie mai presus de bani, să fie darnic atunci când face milostenie şi să izgonească din sufletul său orice răutate faţă de semenul său“.

 

Ascetica ortodoxă, artă a mântuirii omului, ne învaţă că postul cel adevărat, folositor şi mântuitor, nu se restrânge la evitarea unor alimente, la eliminarea băuturii şi plăcerilor trupeşti, ci presupune dublarea neîncetată a acestor deprinderi cu o viaţă duhovnicească mai intensă şi înaltă, cu rugăciune şi milostenie, participare la slujbele Bisericii şi profundă cugetare la scopul şi sensul vieţii prezente, precum şi la mijloacele de îmbunătăţire a acesteia, spre dobândirea vieţii veşnice fericite.

Adevărată „maică“ a sufletelor noastre, Biserica Ortodoxă este sensibilă la suferinţă şi neputinţă, căutând să le uşureze şi să le aline. Înţelegând că în lume există multă boală şi neputinţă, şi din dorinţa de a preciza o cale de mântuire şi persoanelor aflate pe patul durerii, ea oferă, prin intermediul părintelui duhovnic, „glas al lui Dumnezeu în viaţa noastră“, pogorăminte sau îngăduinţă, arătând, în acest fel, că scopul esenţial al postului nu îl constituie slăbirea şi ruinarea unui trup şi aşa şubrezit, ci întărirea acestuia, prin practici şi deprinderi duhovniceşti înalte, care nu doar că echivalează şi suplinesc, în aceste cazuri speciale, înfrânarea sau asceza trupească, ba chiar le şi pot depăşi.

 

Prin aceasta, credinţa creştină arată că postul nu este un scop în sine, ci un autentic pedagog, o cale spre mântuire, un exerciţiu spre viaţa viitoare, în care mâncarea şi băutura cea duhovnicească o vor constitui iubirea şi contemplarea lui Dumnezeu.