Postul: între nevoinţă şi dreapta socotinţă

Mântuirea, scopul tuturor scopurilor omeneşti, presupune, pe de-o parte, chemarea lui Dumnezeu adresată omului şi, pe de altă parte, răspunsul omului concretizat prin credinţă, fapte bune şi post. Prin urmare, postul e numai unul din mijloacele prin care ne putem mântui. Şi deci, în buna tradiţie a slovelor şi a faptelor Sfinţilor Părinţi din vechime, este socotit ştiinţa de a face faţă, într-un mod chibzuit, provocărilor care, cu mers spornic, ne vin atât din partea lumii, cât şi din partea propriului nostru trup, „care poate fi o slugă bună, dar şi un rău stăpân“. Ceea ce înseamnă că, atâta timp cât ştim să-i strunim impulsurile, ne poate fi un sprijin în urcuşul „pe muntele sfânt al frumuseţii“. Şi tot Sfinţii Părinţi spuneau, cu vorbe coapte în vâlvătaia cugetării subţiate de adierea harului, că dacă doreşti să te mântuieşti trebuie să ucizi iutele repeziş al ispitelor care se năpustesc asupra noastră.

Vom înţelege şi mai bine rostul şi importanţa postului dacă vom insista puţin asupra semnificaţiei sale. Limba română are pentru post şi sinonimele asceză şi nevoinţă. Asceza se revendică din termenul grecesc askesis şi se referă la exerciţiul prin care o persoană se antrenează în vederea ajungerii la un scop anume. Dar asceză face „orice luptător care de la toate se-nfrânează; el însă, ca să ia o cunună stricăcioasă“ (1 Cor. 9, 25). Şi din această pricină cuvântul asceză e mai puţin întâlnit în spiritualitatea ortodoxă. Ba, într-o oarecare măsură, este chiar neavenit, căci nu surprinde bogăţia înţelesurilor pe care le presupune postul în accepţia de act eminamente religios.

Dar limba română mai are un cuvânt care redă mult mai profund ceea ce reprezintă postul, anume nevoinţă. Cuvânt care, aidoma unui surâs umbratic purtându-şi paşii nehotărâţi între amabilitate şi ostilitate, sugerează un fel de stare de dulce-amar, ca atunci când faci ceva împotriva propriei tale voinţe. Dar, în acest caz, nevoinţa nu reprezintă neapărat o stare negativă, ci dimpotrivă, acest ne- aşezat înaintea voinţei îi evidenţiază tocmai aspectul pozitiv. Prin urmare, este vorba de activitatea duhovnicească pe care o susţine cineva nu cu voia sa, ci tăindu-şi voia proprie. Ceea ce înseamnă că trebuie să te smulgi din starea ambiguă, ca aceea a seminţei îngropate sub brazdă şi care nu vrea să moară şi să se facă nici plantă, nici pământ. Şi anulându-ţi propria voinţă să o converteşti în ne-voinţă pentru a te lăsa locuit de Hristos. Şi să faci ceea ce vine în răspăr cu ceea ce nedomolit îţi dă ghes inima să faci, „adică răul pe care păcatul, care locuieşte-n tine, te îndeamnă să-l faci“ (Rom. 7, 19-20). Şi necontenit eliberându-te de tine însuţi „să te răstigneşti împreună cu Hristos şi nu tu să mai fii cel care trăieşte, ci Hristos Cel care trăieşte-n tine“ (Gal. 2, 20).

În acest sens trebuie înţelese apoftegmele de aparenţă scandaloasă referitoare la post, care le aparţin Sfinţilor Părinţi şi care au uşi tainice asemenea sufletului. Ca în cazul acesteia: „În mine locuieşte un ucigaş, ca să-l dau pierzării, trebuie să mă ucid pe mine însumi!“ Sau ca în al acesteia: „Trupul: mă omoară, îl omor!“ Sau ca în al acesteilalte: „Chinuiesc pe cel care mă chinuieşte!“, despre care îţi vine să spui că te rostogoleşte în adâncuri de nelume.

Există câteva riscuri la care se expun cei ce se îndeletnicesc cu postul, iar cel mai nechibzuit e să-l consideri un scop în sine şi deci să-l restrângi la partea trupească. Şi deşi postul este necesar în procesul mântuirii, totuşi el reprezintă numai un mijloc care laolaltă cu „privegherea şi cu lepădarea de toată lumea sunt uneltele desăvârşirii. Căci nu în acestea stă desăvârşirea, ci cu acestea se câştigă. Şi ca atare trupul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare duhului“ (Avva Dorotei).

Postul se referă la trup şi deopotrivă la suflet şi nu socotind trupul nedemn de a fi sfinţit şi supunându-l unor practici nesănătoase. Şi numai atunci când sufletul şi trupul se află în armonie, postul devine un mijloc de înaintare în infinitul iubirii divine. Şi se păstrează în acest sens „de post al sfinţeniei“ (Ioil 1, 14) prin transfigurarea trupului, nu prin desconsiderarea lui.

Şi chiar dacă nevoim trupul, lucrăm tot asupra sufletului. Şi din acest motiv Sfinţii Părinţi, în totalitate, îndemnau de istov ca „postul să se facă cu dreaptă socotinţă, căci numai ea le face frumoase pe toate. Iar hrana luată cu măsură îi dă trupului sănătatea, şi nicidecum nu-i ia sfinţenia. Dar ajunările peste măsură îi pot face acelaşi rău pe care i-l face lăcomia pântecelui“ (Nichifor din singurătate).

Şi tot în aceeaşi tonalitate de cumpătare Evagrie Ponticul spunea apăsat că „sunt la fel de vătămătoare atât întinderea peste măsură a postului, cât şi săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură, cât şi săturarea de somn. Şi la fel de dăunătoare sunt toate trecerile peste măsură. Dar mai grav decât toate este atunci când faci o patimă din lupta împotriva patimilor, căci aşa Îl superi pe Cel care ţi-a dat harul“.

Şi la fel se înfăţişează lucrurile şi în privinţa postului, care, atunci când alunecă în excese, devine tot atât de păgubos ca şi lipsa lui. Şi din acest motiv postul, ca de altfel toate faptele noastre, trebuie ţinut cu dreaptă socotinţă. Deoarece „sunt şi din aceia care şi-au topit trupurile cu nevoinţa, dar pentru că nu au avut dreapta socotinţă, departe de Dumnezeu s-au aflat“ (Sfântul Antonie cel Mare). Aşadar, dacă afundarea în patimi ne risipeşte fiinţa, nici siluirea trupului, prin ajunări excesive, nu ne zideşte fiinţa întru fiinţă. Şi ca atare, cunoscându-i slăbiciunile, „îi dăm trupului nu ceea ce voieşte plăcerea, ci ceea ce ne cere slăbiciunea lui“.