Postul și înfrânarea, temelia virtuților

Fiecare dintre noi îna­inte de a ne împăr­tăși spunem: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Viu, Care ai venit în lume să mântu­­iești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu”. Deși mărturisim așa, cei mai mulți dintre noi nu avem această conștiință. Ne întrebăm uneori cum poate Sfântul Apostol Pavel să se numească cel dintâi dintre păcătoși (1 Tim. 1, 15). Cum pot cei mai mari sfinți să se numească cei mai mari păcătoși? Și, prin urmare, să se dedice unei nevoințe și unor posturi de neînchipuit pentru cei mai mulți dintre noi. Un posibil răspuns l-am găsit la Sfântul Teofan Zăvorâtul. El spune: „Cel mai mult se chinuie pe sine în posturi cei care ar putea să-și facă înlesniri; iar cei cărora li s-ar cădea cel mai mult să se chinuie cu postirea își fac înlesnirile cele mai mari. Drepții își adaugă osteneală peste osteneală, iar păcătoșii își îngăduie înlesnire peste înlesnire. Oare asta nu se întâmplă fiindcă dreptul se simte păcătos, iar pă­cătoșii se pun pe sine în rândurile drepților? Iar dacă așa stau lucrurile, nu este semn mai limpede al orbirii de sine în care ne ține iubirea de trup și nici temei mai logic ca să n-o ascultăm și să facem în ciuda ei” („Predici la Triod”, p. 75). Această lectură poate fi un pu­ternic argument pentru a îm­brățișa postul pe care ni-l propune Biserica cu toată convingerea și cu o conș­ti­ință cât mai trează.

Putem vedea cel mai bine perspectiva Sfântului Teofan în viața părinților pustiei, foarte cunoscută prin Pateric sau apoftegmele părinților. În ultima ediție tipărită în limba română, Patericul Mare – colecția tematică, al patrulea capitol este: Despre înfrânare și că nu numai la mâncăruri se are în vedere, ci și la celelalte mișcări ale sufletului. Ediția franceză propune traducerea Stăpânirea de sine („Patericul Mare”, Ed. Bizantină, p. 285). Părinții se leapădă de toate cele ale lumii, se lipsesc de confortul și plăcerile ei și, retrăgându-se în pustie, se dedică celor mai aspre nevoințe, cu o râvnă greu de închipuit. Voi da numai câteva exemple: Bătrânul Conon, „timp de 35 de ani, o singură dată pe săptămână, lua ca hrană pâine și apă, lucrând neîncetat” (op. cit., IV, 41, p. 295), Avva Marcu, „timp de 63 de ani, toată săptămâna, postea, încât credea cineva că este fără trup. Lucra ziua și noaptea și dădea totul săracilor” (op. cit., IV, 48, p. 297), Avva Pavel „a făcut Postul Mare cu o măsură de linte și un urcior de apă” (op. cit., IV, 66, p. 300). Cel mai șocant exemplu este al unui mare bătrân care, atunci când i-a fost vestit că începe Postul cel Mare, de 40 de zile, i-a răspuns fratelui: „Cu adevărat, fiule, de cincizeci de ani nu știu nici când începe postul de care vorbești, nici când se sfârșește, căci tot timpul este post pentru mine” (op. cit., IV, 148, p. 322). Ajunsese la o așa măsură, că postea tot timpul.

Dar părinții nu se limitează doar la acest post, ci lărgesc cadrul lui. Avva Paladie spune: „Ca postul tău să fie primit la Dumnezeu, să te păzești înainte de toate, postind de orice cuvânt rău, de orice vorbire împotriva cuiva și de judecată și de orice auz viclean și curăță-ți inima de orice întinăciune a trupului și a duhului și de orice aducere aminte a răului și de câștig rușinos... Acesta nu este post. Dacă postești de mâncăruri și vorbești de rău pe cineva sau judeci, sau îți aduci aminte de cele rele, sau primești gânduri viclene, îți este mult mai de folos a mânca de cinci ori pe zi și a te feri de acestea decât a nu gusta din acelea și a te stăpâni de acestea” (op. cit., IV, 67, p. 301), iar complementar postului numește milostenia: „în ziua când postești să-ți fie de ajuns un pic de pâine, apă și legume, mulțumind lui Dumnezeu. Şi socotind cheltuiala hranei pe care ar fi trebuit a o mânca în ziua aceea, să o dai unui frate sărac, înstrăinat sau unei văduve, sau unui orfan, și cel care primește, umplându-și sufletul său, se va ruga pentru tine Domnului” (op. cit., IV, 67, p. 302).

Cuvintele părinților nevoitori sunt cu putere datorită cercării în experiență: „Dacă un împărat vrea să ia o cetate de la vrăjmași, mai întâi oprește apa și hrana. Așa și patimile trupului, dacă omul va petrece cu post și cu foamete, vrăjmașii din sufletul lui vor slăbi” („Patericul Mare”, IV, 28, p. 291), „prin post omul își sme­­rește sufletul său” (op. cit., IV, 67, p. 301), „căci sufletul nu se sme­rește cu nimic dacă nu îm­puți­nează pâinea sa” (op. cit., IV, 63, p. 299). Avva Paladie spune: „Dacă tinerețea nu este îmblânzită prin multă osteneală și nevo­ință, post și priveghere, nu poate să scape de duhul desfrânării... căci nelucrarea și îndestularea, a mânca de două ori pe zi și somnul nu numai spre duhul desfrânării ne împing, ci și spre cel al acediei și spre cel al slavei deșarte și al mândriei” (op. cit., IV, 67, p. 302). Un bătrân a zis: „Lăcomia pântecelui este maica desfrânării. Cel ce-și stăpânește pântecele își poate stăpâni și desfrâul, și limba” (op. cit., IV, 136, p. 319). Atunci când un frate se destăinuie că-l necăjesc gândurile, bătrânul îi zice: „Dacă nu le zici flămând fiind: plecați de la mine!, nu pleacă, ci rămân. Căci atât timp cât găsesc odihnă, nu pleacă” (op. cit., IV, 146, p. 321).

Sunt uimitoare măsurile pă­rinților. Cum puteau ei să ajungă la aceste măsuri, având în vedere slăbiciunea noastră? Un posibil răspuns îl putem lua de la unii medici care propun ca soluție la multe probleme de sănătate postul negru cu efect detoxifiant. Postind, organismul își folosește energia pe care o folosea cu procesarea hranei bogate și diverse în scopul curățirii trupului. Curățenia înseamnă eliminarea toxinelor, astfel, trupul devine mai subțire și, prin urmare, mai ușor de dat rugăciunii. Punând început postului aspru și văzând efectele fiziologice de curățire, vom dobândi râvnă spre a posti mai mult pentru a ne curăți mai mult. Totuși măsura postului fiecăruia trebuie bine cântărită și cu sfat. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: „În pri­vința măsurii postului, fiecare trebuie să se cerceteze pe sine cu ajutorul unui părinte duhovnicesc încercat și cu darul dreptei soco­tințe și să nu ia asupră-și un post mai presus de puterile sale, fiindcă postul e pentru om, nu omul pentru post; mâncarea care e lăsată pentru sprijinirea trupului nu trebuie să-l slăbănogească” („Experiențe ascetice”, p. 113).

În final aș vrea să evoc cuvântul unui părinte duhovnicesc care spune că postul este dreapta raportare la creație. Aceasta ne-o poate indica așezarea lui Adam înainte de cădere. Când l-a pus stăpân peste creație, Dumnezeu i-a dat ca hrană „toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el” (Facere 1, 29). Animalele nu i le-a dat spre hrană, ci le-a dat să le stăpânească (Facere 1, 26) și să le numească (Facere 2, 19). Înfrânându-mă și renunțând la plăcerile mele, încerc să mă așez pe calea așezată de Biserică.

Postul (dreapta raportare la creație), însoțit de rugăciune (dreapta raportare la Dumnezeu) și milostenie (dreapta raportare la aproapele), este primul pas în lupta cu patimile, a căror ultim izvor este iubirea de sine, și în dobândirea virtuților ca fire adevărată a căror ultimă treaptă cuprinzătoare este iubirea de Dumnezeu și de aproapele.