Povăţuitorul

Nu de mult am primit o carte scrisă de un autor care nu-mi era cunoscut. Înainte de a mi-o trimite m-a sunat la telefon şi mi-a precizat intenţia şi mi-a dezvăluit identitatea: preotul Neculai Cojocariu din Borca. A adăugat ceva despre dorinţa sa şi a parohienilor pe care-i păstoreşte de a reînălţa Crucea Talienilor, ceea ce m-a cam derutat puţin, ştiind-o la locul ei pe căpăţâna Stânişoarei, străjuind valea Suhăi şi satele de la poale, Văleni-Stânişoara, Poiana Mărului.

Am dat curs rugăminţii părintelui de a-i citi scrierea mânat şi de curiozitatea de a-l cunoaşte şi de a afla cu cine aveam de-a face. A scoborî în desişul unei bucoavne nu-i numai prilej de scaldă în împărăţiile frumuseţii şi de desfătare a gândului, de-ţi iese în cale norocul unei creaţiuni adevărate. Reprezintă şi o bună şansă a descoperirii celui care a dat la iveală opera. Acest lucru cu osebire m-a determinat să mă las prins în zăbava lecturii. La capătul întreprinderii omul s-a întrupat cu o bună parte din întreaga lui cuprindere. Nu pot zice că de m-aş întâlni pe drum cu Sfinţia Sa l-aş recunoaşte. Nu trăsăturile fizice mi s-au revelat mai cu seamă din dedulcitoarea aplecare asupra cărţii, ci în special cele sufleteşti, spirituale. Mi-a devenit familiar, citind paginile scrise, mentalul acestei făpturi. Când purced la trecerea în revistă a datelor sale psihosomatice, mi se creionează de la sine şi chipul. Îl zăresc înfăşurat în lumina munţilor cu care cred că se aseamănă fiinţa aceasta ivită pe lume la Humuleşti, în satul paradigmatic al copilăriei la români. Părintele Neculai Cojocariu şi-a construit existenţa pe un set de valori morale fundamentale şi perene. Credinţa în Dumnezeu e cea dintâi. Iubirea pentru neamul său, familie şi tradiţie se aşază statornic şi de neclintit alături. Un astfel de ataşament faţă de trecut nu-l împiedică să preţuiască evoluţiile din societate, dar se arată preocupat, totodată, de armoniile dintre acestea şi ceea ce este permanent şi preţios în viaţa societăţilor. Părintele este un haric povăţuitor. Dăruieşte, împlinind vocaţia şi misia preoţească, dăruind sfaturi folositoare tuturor. Dar se consacră jertfitor, aşa cum e convins că trebuie să se manifeste un preot, copiilor. Însă pledoaria sa pentru buna temeinicire a începuturilor se constituie şi într-o chemare spre regăsirea curăţiei originare, a raiului pământean, ce se aşterne ofrandă dinaintea celui ceresc. Poftirea sa patetică din "Mic recurs la memorie, File răzleţe din jurnalul unui preot de ţară", este una cu sevă nostalgică, dar nu lipsită de luciditate, presărată cu accente critice privitoare la "rătăcirile" prezentului adeseori buimac. Însemnările, scrise cu un condei muiat în cerneală humuleşteană, pot fi socotite şi nişte pătrunzătoare omilii. De altfel toate sunt datate acribios şi au înscrise la final menţiunea sfântului din calendarul zilei. Sălăşluieşte în lăuntricitatea lor sâmburele pildei. Coloratura zicerii este mai totdeauna subiectivă, ceea ce conferă spuselor o aromă de autenticitate în plus. Uneori însă cronologia nu e în concordanţă cu substanţa şi conţinutul. E evident că în 1988 la şcoală nu avea cum să se discute o temă ca aceea a "Lumii îngerilor văzută de copii". Poate e doar transcrierea unui vis dintr-o astfel de vreme. Povestitor dăruit în aceste istorisiri, autorul se lasă câteodată luat de vraja cuvintelor şi îi pune pe copii să grăiască aidoma lui. Dar dincolo de aceste mici observaţii critice, parcurgerea cărţii apărute la Editura "Doxologia" a fost reconfortantă. M-am convins încă o dată că preoţii "vechi de zile" au continuatori vrednici prin satele şi oraşele noastre, chiar dacă nu câtă frunză şi iarbă. Şi mai mult, am închis coperţile acestui "Mic recurs la memorie" cu sentimentul că povăţuitorul care a iscălit-o este o conştiinţă şi crede în cele scrise.