Povestea cea nemuritoare a lui Puck Ciubotaru

Petru Ciubotaru, actorul care a rotunjit 50 de ani de scenă, celebraţi la început de ianuarie 2014, şi-a păstrat, în pofida poverii timpului, vioiciunea, efervescenţa spirituală şi ingenuitatea aurorală, ce te duc cu gândul la năzdrăvanul spiriduş, la fermecătorul Puck din „Visul unei nopţi de vară“. Mic de stat, dar nalt la fapte teatrale, Petru Ciubotaru a trăit şi trăieşte teatrul ca pe o poveste nemuritoare. A intrat în lumea aceasta pe calea cea bătută cu nestemate a poveştii. De o şchioapă, copilul care vieţuia în dricul târgului Ieşilor, la capătul străzii Lăpuşneanu, a zărit într-o zi în vitrina uneia din puzderia de librării din centrul cetăţii moldave un afiş modest prin care copiii erau poftiţi la Teatrul Naţional duminica, să asculte poveşti spuse la gura sobei de artiştii scenei ieşene. În duminica cu pricina fusese sortită să depene povestea carismatica Virginica Bălănescu. 

 

Le-a spus copiilor strânşi ciotcă „Făt-Frumos din lacrimă“, basmul ţesut în borangicul versului nepereche de Eminescu. Felul în care artista înfăţişase copiilor povestea îi sporise magia. Cuvântul luase chip şi plăsmuise privelişti de vis şi încântare, încât copilandrul Petrică se întorsese acasă înmărmurit de emoţie. Întrebat la întoarcere de mamă cum a fost, aproape n-a izbutit să îngaime o vorbă, ci doar şi-a exprimat prin interjecţie fericirea trăită.

 

De atunci şi de acolo s-a tors firul propriei poveşti, cea a legăturii de nedezlegat cu teatrul. A urmat Institutul de Teatru la Bucureşti, la clasa lui Al. Finţi şi George Rafael, finalizând studiile în 1963. A fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi a făcut parte din acea admirabilă trupă creată în oraşul nemţean de inegalabilul director Coman. A debutat în rolul Mădălin din „Noaptea e un sfetnic bun“. Tânjea, deşi se afla într-un loc prielnic începutului de carieră, după Iaşiul său. Destul de repede i-a surâs norocul şi s-a transferat la Teatrul Naţional din capitala Moldovei, scenă unde joacă din 1964 până azi. Primul rol căruia i-a dat viaţă aici a fost Jeff din „Jocul de-a vacanţa“ de Mihail Sebastian. Au urmat alte zeci şi zeci de personaje, de la comedie la dramă, de la vodevil la tragedie, toate mărturisitoare ale unui registru amplu de mijloace de expresie şi ale temeiniciei pregătirii partiturilor, precum şi harului dăruit de Dumnezeu de a întrupa veridic şi emoţional destine omeneşti din cele mai felurite, grave, burleşti, năbădăioase, lirice ori tragice. I-a interpretat pe Ion Creangă („Catiheţii din Humuleşti“), Tocilă („Cum vă place“), Şamraev („Pescăruşul“), regele Carol („Ciocârlia“), Crăcănel („Dâale carnavalului“), Knurov („Fata fără zestre“), Chiriţa („Chiriţa în provincie“), roluri ce l-au consacrat ca un demn urmaş al lui Miluţă Gheorghiu pentru personajul Ştefan din „Apus de soare“. A izbutit în aceste creaţii şi în toate celelalte pentru că el însuşi a intrat în câmpul magnetic şi de vrajă al poveştii. Totodată, s-a grijit mereu să-şi împrospăteze talentul din părinţi în părinţi cu nectarul cules din pajiştile cele înflorate ale scrisului. 

 

Sălăşluieşte în fiinţa lui şi se transferă fericit în lucrarea artistică acel duh bun şi înţelept al Moldovei. Tălăzuiesc, în acelaşi timp, în lăuntrurile sale acel humor îndreptător prin bunătate şi o energie tumultuoasă. A fost şi rămâne un Puck al scenei ieşene, în stare a da la iveală poveşti şi stări de visare.

 

În acest cadru s-a înscris şi jubileul său de 50 de ani printr-un spectacol ce nu s-a dorit de adio, ci de reafirmare apăsată a iubirii de teatru, de teatrul ieşean îndeosebi. Spectacolul prezentat în Sala studio „Teofil Vâlcu“ a fost nu întâmplător intitulat „Tinereţe fără bătrâneţe şi Teatru fără de moarte“. Petru Ciubotaru ne-a demonstrat cuviincios că teatrul e o poveste nemuritoare şi că el, povestitorul, e fericit să o poată rosti de atâta vreme, înscriindu-se în glorioasa falangă a slujitorilor acestei scene mitice româneşti.