Povestea „Europei Libere“

▲ ... Am văzut feţele ascultătorilor obişnuiţi ai postului de radio, dar şi două dintre sinistrele feţe ale „ascultătorilor profesionişti“ ▲

Vineri am făcut un fel de călătorie, mentală, în trecut. Dar nu una de câteva clipe ori minute, ci de câteva ore. O călătorie dureroasă, în oarecare măsură, fiind vorba de ultimii vreo zece - doisprezece ani ai comunismului, dar şi nostalgică şi cumva jubilativă, nu doar pentru că m-am dus cu gândul în anii tinereţii mele, ci şi pentru că mi-am reamintit pe câţiva dintre oamenii pe care-i îndrăgisem atunci, deşi le ştiam doar vocile, nu şi chipul. Chipul unora l-am cunoscut imediat după 1990, când redactorii „Europei Libere“ au ajuns, au reajuns în fine şi pe pământul ţărişoarei despre care vorbeau zilnic cu dragoste şi durere şi, mai ales, cu o onestitate aproape imposibil de regăsit aici. Da, despre filmul dedicat de Alexandru Solomon istoriei postului de radio „Europa Liberă“, îndeosebi anilor de după cutremurul din 1977, este vorba, despre „Cold Waves/ Război pe calea undelor“. De fapt, povestea este străjuită cumva simbolic de acel moment şi de cel care închide ciclul, Revoluţia din decembrie 1989. Văzusem în aprilie, la Festivalul filmului românesc, organizat de Centrul cultural român, împreună cu Fundaţia „Ion Raţiu“, precedentul film al lui Alexandru Solomon, tot un documentar de lung-metraj, cel despre „Marele jaf comunist“, în care regizorul explorează nu atât presupusul jaf în sine, cât reconstituirea acestuia într-un film de propagandă al regimului comunist. Mă impresionase nu doar povestea, ci şi perfectul meşteşug regizoral cu care aceasta era spusă în imagini şi puţine cuvinte. Şi nu doar pe mine! Sala cinematografului Curzon-Myfair din Londra era plină şi, deşi regizorul nu era prezent, aplauzele au durat minute în şir, spectatorii fiind majoritar englezi, nu români desţăraţi. La fel de mult m-a impresionat şi acest nou film. Poate chiar mai mult, eu având o puternică legătură sufletească cu „Europa Liberă“, post pe care am început să-l ascult în liceu, începând ca tot omul cu „Metronomul“ lui Cornel Chiriac şi Top Twenty/Top 20, ajugând, pe măsură ce mă maturizam, la emisiunile informative şi de analiză şi comentariu. Iar în anii optzeci, „Europa Liberă“ ajunsese - şi nu doar la mine în casă, ci şi în casele a milioane de români - un fel de membru al familiei. Şi, totuşi, ceasurile mele de călătorie în trecut nu au început seara, la spectacolul de gală al filmului, ci imediat după prânz, când i-am avut oaspeţi în emisiunea mea „Vizibil - Invizibil“ de la un canal ieşean de televiziune - pe Alexandru Solomon şi pe Nestor Rateş, fost corespondent la Washington şi apoi director al „postului nostru de radio“, de data aceasta în calitatea D-Sale de personaj al filmului. Discutând despre povestea „Europei Libere“ cu dl. Rateş şi despre povestea în imagini a acestuia cu Alexandru Solomon, s-a petrecut acea alunecare dureroasă, nostalgică şi jubilativă în trecut despre care vorbeam la începutul articolului. Sigur, după 1990, am avut prilejul să cunosc unele dintre chipurile pe care le ştiam ca voci - dar nu pe toate, desigur, mai ales că unele dintre acele voci nu mai sunt pe această lume, unele plătind cu viaţa curajul de a spune adevărul -, dar am văzut pentru prima dată imagini din studioul postului, cu urmările atentatului cu bombă, am văzut faţa Monicăi Lovinescu purtând loviturile haidamacilor puşi de Securitate s-o „tempereze“, am văzut feţele puternice şi tonice ale lui Noel Bernard şi Vlad Georgescu şi aceleaşi feţe emaciate de cancerele galopante apărute pe neaşteptate. Şi, cum Alexandru Solomon ştie cum se face un film, am văzut feţele ascultătorilor obişnuiţi ai postului de radio, dar şi două dintre sinistrele feţe ale „ascultătorilor profesionişti“, generalul Pleşiţă, responsabil de „lupta“ împotriva „duşmanilor şi spionilor“, inclusiv de atacuri cu bombă sau pachete-capcană, regretând că a lăsat prea puţine victime în urmă, şi actualul parlamentar Ilie Merce, şef la un moment dat al operaţiunii „Eterul“ - nume de cod pentru tot ce ţinea de „Europa Liberă“ - făcându-se că nu-şi aminteşte nimic grav din acea perioadă! Asemenea invitaţilor mei, cred că orice pamflet împotriva lui Merce este inutil - este suficient să-i fie difuzate declaraţiile din acest excepţional film. Documentar? Se poate, deşi în cazul lui Alexandru Solomon, cum el însuşi o ştie, este foarte dificil să mai operezi cu distincţia ficţiune - realitate. Deşi reconstituire istorică, te ţine în priză ca un thriller de cea mai bună calitate. În sfârşit, un alt motiv de bucurie a fost prezenţa tinerilor la spectacolul de gală. Din cele 600-700 de spectatori din sala cinematografului „Republica“ din Iaşi, cred că mai mult de trei sferturi erau tineri şi foarte tineri. De unde mă aşteptam la o reuniune de bătrânei nostalgici ca mine, m-am trezit înconjurat de tineret de ambele sexe. Mi s-a părut reconfortant. Cică „tineretul de astăzi“ nu e interesat de nimic din cele serioase! Mă tem că e o iluzie bătrânească. Dacă ştii ce să-i dai şi, mai ales, cum să-i dai, s-ar putea dovedi mai interesat decât eram noi la vremea noastră!