Povestea unui roman scris în liniştea Schitului Vovidenia
În urmă cu opt decenii, timpul parcă curgea mai lin, parcă avea mai multă răbdare… Acum curge tumultuos, nerăbdător, lăsând multe lucruri neelucidate pe deplin. Acum opt decenii, Sadoveanu admira liniştea patriarhală a acestor locuri nemţene, lăsând ca privirea atentă, de un albastru intens, aruncată de sub streaşina generoasă a pălăriei sale arhicunoscute, să călătorească departe, peste colinele ce se înşiruiesc către vadul Ozanei şi se pierd în zare, către voievodala Cetate a Neamţului, care încheie precum o pafta brumată de vremurile demult apuse cingătoarea codrului ce îmbracă de veacuri dealurile ţinutului.
Acum opt decenii, spun, Sadoveanu, artistul desăvârşit al cuvântului, admira frumuseţile locului, dar şi frumuseţile spirituale ale monahilor de la Schitul Vovidenia, care cu greu se lăsau descoperite, fiind măiestrit tăinuite sub mantia smereniei şi îmbrăcate în discreţia rasei monahale. În cercetarea sa meticuloasă a oamenilor şi a meleagurilor nemţene, Mihail Sadoveanu s-a oprit la viaţa unui vieţuitor din obştea Vovideniei, pe care a şlefuit-o, a drămuit-o şi a aşternut-o pe hârtie devenind astfel un roman, o carte ce-i drept mai puţin cunoscută, dar pe care criticul literar George Călinescu l-a numit „o carte fascinantă”. Este vorba de romanul Demonul tinereţii, operă pe care Sadoveanu, după mărturisirile lui Constantin Mitru, secretar personal al scriitorului, a plămădit-o într-o chilie smerită, la Vovidenie, în vara lui 1928, iar toamna, ajuns în Iaşi, scriitorul s-a grăbit să o şi publice la editura Cartea Românească. Aşadar, o carte scrisă într-o excursie, în câteva zile petrecute departe de zgomotul şi de agitaţia târgului Ieşilor, unde scriitorul se mutase încă din 1918. Se pare că Iaşul, deşi plăcut lui Sadoveanu, nu-i putea satisface dorul după liniştea tainică pe care i-o oferea ţinutul Neamţului. În casa Memorială „Visarion Puiu”, aflat în spaţiul monastic al Schitului Vovidenia, care adăposteşte şi un bogat muzeu memorial Sadoveanu se află câteva pagini manuscris din acest roman. Sunt, de fapt, nişte foi dintr-o agendă, scrise cu creionul. Pare de necrezut, dar Sadoveanu putea scrie un roman şi pe o agendă de buzunar.
Vieţuitori ai mănăstirilor - personaje ale operei sadoveniene
Din punct de vedere al conţinutului, romanul Demonul tinereţii nu este o excepţie a creaţiei sadoveniene. Că Sadoveanu a avut o preocupare constantă pentru mănăstiri şi viaţa călugărilor o arată în chip desluşit opera sa. În vasta-i creaţie, tagma monahală ocupă un loc aparte: monahi simpli, stareţi, egumeni, arhimandriţi formează o adevărată lume. Schiturile şi chinoviile retrase, marile mănăstiri ctitorii voievodale au constituit pentru scriitor adevărate oaze de linişte, dar şi izvoare nesecate de inspiraţie. Să amintim aici câteva exemple: în romanul Vremuri de bejenie, scriitorul realizează un portret cu totul memorabil stareţului Ioan, călugăr cu viaţă sfântă. Acest Ioan nu este altcineva decât viitorul episcop Ioan, pe care Sfântul Sinod al BOR l-a trecut anul acesta în rândul sfinţilor, cunoscut cu numele de Sfântul Ioan de la Râşca şi Secu. Să mai amintim aici de alţi monahi din opera sadoveniană, personaje cu totul deosebite, pe care scriitorul i-a zugrăvit în toată măreţia lor: părintele Antonie de la Schitul Bourului, în cartea La noi, la Viişoara. El era egumenul schitului şi, într-o iarnă grea, a salvat viaţa unui boier care, cu ani în urmă, i-a batjocorit familia; monahul Ionaftan, în cartea Peste munte, un călugăr simplu şi nevinovat, care nu cunoştea răutăţi şi nu ştia să se prefacă; pusnicul cel bătrân, Antonie, un călugăr plin de poezie, în cartea Ţara de dincolo de negură, care hălăduieşte cu Dumnezeu prin singurătăţi; ieromonahul Veniamin, în cartea Poveşti de la bradul strâmb; alt ieromonah Veniamin, în cartea Lacrimile ieromonahului Veniamin; părintele Anagnost, din Cântecul Mioarei, paradigma unui monah smerit, care luptă din răsputeri să se apropie cât mai mult de Hristos. De aceea şi-a luat canon de a dormi în clopotniţă. Însă o adevărată obşte monahală întâlnim în cunoscutul roman Fraţii Jderi: Nicodim Jder, vieţuitor şi el la Schitul Vovidenia, apoi Stratonic, Ifrim, Ioanichie, iar în chip deosebit reţinem din această trilogie epopeică figura luminoasă a arhimandritului Amfilohie Şendrea, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai domnitorului Ştefan cel Mare.
Valenţe ale liniştii şi păcii venite din rugăciune
Părintele Natanail, eroul principal al romanului Demonul tinereţii, este un monah aparte cu o viaţă şi ea deosebită. Este prototipul omului intelectual care-l caută pe Dumnezeu nu doar prin credinţă, ci şi prin comparaţii, cugetări şi analogii. În tinereţile sale, student la medicină, s-a îndrăgostit de o fată, dar ea l-a părăsit şi, în suferinţa adâncă ce i-a brăzdat sufletul, tânărul Naum Popovici, ajutat de duhovnicul său, va depăşi ispita demonului cărnii, a trupului, a teluricului, numit de el „demonul tinereţii”, care dă şi titlul romanului. Apoi, se va depune voturile monahale la Schitul Vovidenia, unde paşii călugărilor aveau tact sonor, iar slujbele de aici păreau punţi către o lume fascinantă. După ce părintele Natanail a devenit ieromonah, unul smerit şi rugător, primeşte, în tihna unei zile, vizita fostei sale iubite, prilej cu care părintele face o retrospectivă a vieţii sale, întărindu-şi decizia luată în deplină cunoştinţă de cauză şi nicidecum aflat sub imperiul durerii pricinuite de eşecul iubirii sale pătimite. Omul Popovici Naum se despărţise de trecut şi acum era unul nou, născut duhovniceşte la o viaţă deosebită. Trecutul a rămas doar ca o urmă de venin, care avea menirea să dovedească realitatea celor demult apuse. Fostul medicinist descoperă în tihna chilei sale noi valenţe ale liniştii şi păcii venite din rugăciune. Romanul se încheie cu drumul pe care îl face eroul sadoveanian la un pustnic, ieroschmonahul Iosif „de sus, din munte”, probabil vieţuitor la Procov, spre a se spovedi. Drumul are valoare iniţiatică; reprezintă urcuşul duhovnicesc pe care îl continuă monahul, depărtându-se încă o dată de „demonul tinereţii”. Să reţinem că părintele Natanail nu urcă în munte cu alt scop, decât acela de a se spovedi. Aşadar, demonul cărnii, ispita lumii acesteia se poate fi biruită nu doar prin forţe proprii, ci prin pocăinţă şi rugăciune, care ne duc şi ni-l aduc pe Hristos aproape de noi, chir în taina fiinţei noastre.
O carte în care sunt strânse frumuseţea şi poezia pământului românesc
Pe lângă firul epic deosebit, romanul ne mai reţine atenţia şi prin descrierea împrejurimilor voievodalei lavre nemţene, dar şi cele ale Schitului Vovidenia: „… nu departe de ctitoria veche, muşatină (Mrea. Neamţ), după ce treci o culme, stă ascuns într-o văiugă Schitul Vovidenia. Împrejuru-i se înşiră câteva căsuţe de monahi. Biserica cu 5 turnuri, când îşi trimite glasurile, deşteaptă mai multe ecouri în pădurea de aproape.
… Cântă toaca la Vovidenie în trei soroace; pentru monahi, pentru munţi, pentru singurătăţi, pentru păduri şi fiare şi parcă printr-o fină adiere se pune în armonie cu toate, cu tot ce o înconjoară şi cu Dumnezeu. Jivinele ieşite din poieni, din farmecul de piatră al întunericului cu capetele înălţate, cu ochii neclintiţi, aşteptară să sune clopotele, al căror înţeles rămânea ascuns pentru ele din veacuri în veacuri.”
Aşadar, Sadoveanu rămâne un scriitor remarcabil, cu preocupări vaste, a cărui viaţă şi operă ne oferă încă lucruri surprinzătoare. Cunoscând aceste preocupări pentru viaţa unor chipuri luminoase de monahi, făcând cunoştinţă cu literatura sa religioasă pe care îmi propun să o abordez într-un viitor material, sper ca prin ele să putem reface chiar şi parţial imaginea unui întreg, deoarece, după 1990, Sadoveanu nu de puţine ori a fost dispersat şi privit unilateral, dintr-o perspectivă care nu reflectă în întregime complexitatea vieţii şi a operei sale, ce reprezintă o carte în care sunt strânse cu multă trudă şi dragoste toată frumuseţea şi poezia pământului românesc.