Preaslăvirea lui Dumnezeu este idealul şi scopul tuturor

La ceas aniversar, clericii şi credincioşii, monahii şi monahiile din Mitropolia Olteniei poartă în gând şi în suflet pe Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, arhipăstorul celor din această latură de ţară. Răspunsul Mitropolitului nostru vine în câteva rânduri, ca binecuvântare pentru fiii săi duhovniceşti, adunând în sine ca de fiecare dată aceeaşi înţelepciune şi povaţă părintească.

 

Aflându-ne în pragul acestei zile binecuvântate, care sunt simţămintele Înaltpreasfinţiei Voastre în legătură cu acest moment?

 

Nu trebuie să gândim neapărat ca la o sărbătoare. Ziua de naştere este un prilej de a mulţumi lui Dumnezeu că ne-a adus pe pământ şi că ne dă sănătate şi putere ca să ne împlinim misiunea, să ne facem această datorie pentru sufletul nostru şi pentru mântuirea sufletului nostru. În ceea ce priveşte data pe care noi, pe care fiecare dintre oameni o are pentru a marca în plan istoric timpul său, este cu totul aleatorie. Orice zi este a lui Dumnezeu, şi ca atare, nu putem să spunem neapărat că se dovedeşte una mai importantă decât cealaltă. 

 

Nu este niciodată un moment în care să te gândeşti că e suficient ceea ce ai făcut. Deci, nu e niciodată suficient ceea ce facem noi. Ziua aceasta are dimensiunea ei, şi ca atare, trebuie să faci cât îţi este cu putinţă, să te rogi la Dumnezeu să poţi face şi mai mult, pentru că tot ceea ce faci este spre folosul personal şi spre folosul celorlalţi. A preaslăvi pe Dumnezeu în viaţa personală este idealul şi scopul fiecărui credincios, al fiecărui om. Aşadar, nu putem să spunem niciodată că am împlinit ceva, mai ales că ne învaţă Mântuitorul Hristos că şi dacă le-am împlini pe toate, tot robi netrebnici suntem, pentru că n-am făcut decât ceea ce trebuia. 

În pericopa evanghelică a duminicii acesteia, a 26-a după Rusalii, se vorbeşte despre „Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina“ (Ev. Luca, 12, 16-21). Am dori să aflăm care este învăţătura care se desprinde din marea înţelepciune a unei asemenea tâlcuiri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 

După unii, omul este creaţia de jos, dar cea mai iubită, aceea care primeşte cu adevărat ceea ce nici îngerii, nici puterile cereşti şi nici alte creaturi n-au primit, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Vedeţi, poate că întotdeauna e bine să ne întrebăm: dar pentru care pricină a rânduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, Preadrept, Preaîndurat şi Milostiv, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, aşa cum nu l-a pedepsit niciodată pentru a pricinui pierderea lui. El aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Aşadar, trebuie să înţelegem că numai Darul lui Dumnezeu este bogăţie, iar Harul Preasfântului Duh este atât de îndestulător în viaţa noastră.

 

Această „patimă“ cu adevărat maladivă a înavuţirii cu orice preţ e ca o piatră grea, ca o povară a sufletului. Poate fi socotită ca o piedică în drumul apropierii de Dumnezeu?

 

Dacă mintea noastră ar vorbi despre frumos, zile întregi, dacă ar vorbi despre bine, zile întregi, n-ar fi de ajuns ca să sublinieze şi să arate fericirea veşnică. De fapt, pentru aceasta Domnul a venit, ca să ne ridice din moarte şi stricăciune, ca să ajungem din oameni cu stricăciuni şi neputinţe, să ajungem întru slavă. Şi slava cea cerească este lumina negrăită a Împărăţiei lui Dumnezeu, pe care sfinţii au dorit-o şi au dobândit-o. De aceea, Mântuitorul ne îndeamnă întotdeauna şi bate la uşa noastră. El doreşte cu adevărat ca să-i deschidem şi să rămână cu noi. Vrea să cineze şi să prânzească cu noi, ca noi să simţim bucurie mare şi mângâiere.

Cum trebuie să se pregătească omul pentru a intra la această cină binecuvântată?

 

Această sărbătoare ne cheamă la biserică smeriţi, ca la o cină împărătească, unde venim fiecare după nevoinţa noastră, după osteneala noastră. Aici intră toţi cei care au sporit dragostea faţă de Dumnezeu şi au postit, cei care s-au nevoit, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. În felul acesta, îi vom fi recunoscători şi îi vom mulţumi că ne-a dat viaţă, că dacă venim la biserică, noi împlinim mai multe lucruri deodată. Ne arătăm că suntem copii ai lui Dumnezeu, care au părinţi, care au casă, care au într-adevăr tot ceea ce trebuie pentru mântuirea lor. Tatăl cel ceresc ne va primi cu toată dragostea la chemarea Fiului Său. Mântuitorul ne priveşte pe toţi în egală măsură, fără să aibă pentru unul mai multă dragoste decât pentru altul. Căci nu se poate ca, Dumnezeu fiind, să aibă o gândire şi o înţelegere mai mare pentru unii şi mai mică pentru alţii! Noi nu avem alt sprijin decât la Dumnezeu şi de aceea avem nevoie de căutarea Lui. Prin rugăciunea noastră, noi trebuie să-L strigăm pe Dumnezeu şi să-L chemăm în ajutorul nostru. De aceea, rugăciunea trebuie să o facem cu atenţie şi cu multă concentrare, cu multă luare aminte. 

Ce gânduri se îndreaptă astăzi, la ceas aniversar, spre cei pe care Dumnezeu vi i-a rânduit spre păstorire?

 

Pot să le spun tuturor că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, că e nevoie ca oamenii să fie cât mai aproape de El, să împlinească tot ceea ce este prescris de Biserica noastră. Să nu uite niciodată că multe învăţături ale Bisericii sunt învăţături care sporesc viaţa noastră şi sufletul nostru. În acelaşi timp, ca de fiecare dată, le răspund cu aceeaşi dragoste părintească şi când sunt în mijlocul lor, şi când sunt mai departe, purtându-i pe toţi permanent în rugăciune şi în suflet!