Pregătirea credinciosului pentru participarea la Sfânta Liturghie
Cultul divin public ortodox deschide credinciosului, în această lume dominată de timp, calea înălţării şi apropierii de Dumnezeu, calea experienţelor duhovniceşti şi a trăirii anticipate a Împărăţiei celei cereşti. Aceasta reprezintă cea mai evidentă expresie a unităţii spirituale şi religioase a credincioşilor. Frecventarea şi îndeplinirea aceloraşi forme de cult creează şi susţin unitatea religioasă, identitatea de simţire şi solidaritate ce leagă pe toţi credincioşii, care sunt datori să se pregătească în mod special pentru aceasta.
Omul de azi, omul modern, este într-o continuă căutare. Ceea ce îi oferă omului linişte şi împlinire este un dar ontologic, şi de aceea căutările lui nu trebuie să fie pe căi lungi şi îndepărtate, ci aproape de casă, acolo unde zăreşte o turlă de biserică şi aude un clopot, unde cineva, însetat ca şi el de viaţa veşnică, se roagă chiar şi pentru cei care, din binecuvântate pricini, nu pot lua parte la comuniunea pe care o certifică sfintele slujbe. Odată deschisă uşa bisericii, cel care intră deschide, conştient sau nu, uşa veşniciei, pătrunde în anticamera acestei stări reale de dincolo de timp şi se hrăneşte cu pâinea vieţii şi cu apa cea vie, ascultând cuvântul dumnezeiesc al Sfintei Evanghelii. Deosebim un aspect intern al cultului, atunci când ne referim la respectul şi trăirile omului exprimate în forme lăuntrice (pietate, virtuţi morale), şi altul extern prin care această stare embrionară, incipientă, lăuntrică trebuie să se exteriorizeze prin forme vizibile, perceptibile; numai astfel omul poate realiza o legătură autentică cu Dumnezeu, prin unirea şi utilizarea celor două forme ale cultului în viaţa sa, cult care trebuie să se exprime atât printr-o acţiune individuală, personală, cât şi prin una publică, colectivă, de comunitate creştină prin comuniune euharistică, de iubire autentică şi de mărturisire comună.
Viaţa cultică are un dublu rol: abandonarea unui mod de viaţă de cele mai multe ori neconform cu poruncile dumnezeieşti, o viaţă plină de păcate, şi dorinţa de a-şi schimba viaţa, de a o înnoi prin sporirea în virtute, în fapte bune, prin îndumnezeirea celui care deja merge pe această cale. Acest lucru este posibil doar printr-o viaţă religioasă activă, prin participarea continuă şi perseverentă la sfintele slujbe în general, dar mai ales la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, centrul cultului ortodox.
Însă, pentru a putea participa cu toată fiinţa la slujba Sfintei Liturghii, credinciosul are nevoie de o pregătire deosebită atât din punct de vedere sufletesc, cât şi trupesc.
Cu privire la pregătirea sufletească, pe lângă pravila de rugăciune pe care o săvârşeşte (seara înainte de culcare, dimineaţa după trezire), credinciosului îi este necesară şi pacea sufletului care se poate realiza în primul rând prin dobândirea iertării din partea acelora cărora le-a greşit, dar şi iertarea noastră pe care trebuie să le-o acordăm celor care ne-au greşit, ca să putem rosti cu seninătate cuvintele divine: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“ (Matei 6, 12); dar să împlinim totodată şi îndemnul scripturistic: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău“ (Matei 5, 24). Acest aspect, de a fi împăcat cu toată lumea, coroborat cu cel de a îndeplini canonul de rugăciune zilnică, face din credincios vas plăcut lui Dumnezeu, iar jertfa sa va fi bine-plăcută Tatălui.
Pregătirea sufletească continuă inclusiv cu părăsirea gândurilor rele pe care le avem asupra cuiva, gânduri de răzbunare, de invidie, de zavistie care nu sunt compatibile cu starea de pace, de rugăciune şi de închinare înaintea lui Dumnezeu în comuniune cu oamenii prezenţi la sfânta slujbă. De aceea, credinciosul trebuie să părăsească păcatele care întinează viaţa sufletească şi trupească a omului, ca să ajungă la o stare morală adecvată, care se poate dobândi mai ales prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi apoi prin unirea cu Hristos în Sfânta Taină a Împărtăşaniei. Pregătirea sufletească a tuturor se poate întări mai ales prin credinţă şi ascultare de Dumnezeu, iar exprimarea credinţei în cult se desăvârşeşte prin Crezul nostru ortodox pe care îl rostim la Sfânta Liturghie.
Pentru ca roadele să fie cât mai depline trebuie să venim la biserică în fiecare duminică şi sărbătoare, încă de la începutul slujbei, de îndată ce auzim toaca şi clopotul, şi să plecăm la sfârşit, după cuvântul de învăţătură al preotului şi după actul miruirii. Tot în regulile de pregătire sufletească intră şi răbdarea de a asista la slujbă, fără a deranja pe cel de lângă noi. Intrând în biserică, creştinul trebuie să lase orice grijă lumească deoparte („toată grija cea lumească să o lepădăm“ - fragment din Heruvic) şi să aibă inima şi gândul îndreptate spre cer, spre Dumnezeu: „Sus să avem inimile!“. Cei care s-au spovedit în prealabil şi au primit dezlegare să se împărtăşească trebuie să ţină post şi să săvârşească canonul dinainte de împărtăşire.
Al doilea aspect, al pregătirii trupeşti, este unul la fel de important ca şi primul. Credincioşii, din respect faţă de Dumnezeu şi de locaşul bisericii, trebuie să-şi spele trupul încă din ajun, să îmbrace haine curate (în vechime oamenii aveau haine de sărbătoare special păstrate doar pentru participarea la Sfânta Liturghie), haine decente, care să nu atragă privirile celor din biserică spre ispitire de orice natură, femeile să îşi acopere capul, iar bărbaţii să îl descopere atunci când intră în spaţiul eclesial. Este recomandat să participăm la slujbă fără să consumăm mâncare sau băutură, pentru a putea primi la final anafură. La slujbă trebuie să participăm cu credinţă, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie.
După finalul Sfintei Liturghii, noi trebuie să-L purtăm pe Mântuitorul Hristos în suflet şi în trup, în gânduri şi în fapte, cu alte cuvinte, în toată viaţa noastră să devenim mărturisitori sau apostoli ai Lui, prin cuvinte şi mai ales prin fapte, de aceea vorbim de liturghia de după Liturghie, adică şi noi trebuie să slujim Domnului în toate clipele vieţii prin tot ceea ce facem zi de zi, ceas de ceas.