Preocupări intelectuale și sensibilități rar întâlnite
Orice pagină scrisă înseamnă jertfa pe care cineva o împlinește pentru aproapele. Nimeni nu scrie pentru sine ori pentru a‑și evidenția îndeletnicirile intelectuale/culturale. Strădania pentru a da roade trebuie îndreptată către ceilalți.
Așa au ajuns scriitorii care nu și‑au îngropat talantul primit de la Dumnezeu să aducă bucurie semenilor lor.
Mă întreb, adeseori, când mai găsesc slujitorii Bisericii timp să scrie câte o pagină, două sau mai multe? Timpul le este drămuit, obligațiile sacerdotale sunt multe, în special cele legate de săvârșirea sfintelor slujbe, iar îndatorirea de a pleca genunchii și în singurătate, departe de ochii lumii, potrivit cuvintelor Mântuitorului: Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă‑te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 6).
Cu toate acestea, mai există slujitori ai Sfântului Altar cărora le mai rămâne timp și să aștearnă pe hârtie câteva gânduri, meditații, reflecții de folos altora. Cuvintele vin din întunericul cel prealuminos al ființei noastre. Acolo, în adâncurile sufletului, se plămădesc cuvintele care prind viață când sunt aduse la lumină.
Așa consider a fi și recenta carte a Excelenței Sale, Monseniorul Miguel Maury Buendía, Nunțiul Episcopului Romei în România, oferită cititorilor din țara unde se află de șapte ani.
Cartea, dincolo de povestirile pe care le oferă cititorilor, are tâlcuiri profunde. Într‑o astfel de cheie - a cuvintelor Sfintei Scripturi - putem înțelege rândurile care fac referire la diverse vietăți, parte a creației lui Dumnezeu.
Dacă citim cu atenție paginile Vechiului Legământ, vom afla despre mulțimea viețuitoarelor care l‑au ascultat pe Noe și au urcat în corabie când s‑a pornit potopul, iar după încheierea lui, ele au repopulat pământul. Ne aducem aminte de prepelițele cu care Dumnezeu i‑a hrănit, în chip minunat, pe iudeii peregrini în pustie, ne amintim de corbii care îi duceau lui Ilie, într‑o vreme când nu se mai găsea hrană pe pământ, bucăți de carne, la pârâul Cherit, unde profetul se ascundea de mânia regelui idolatru și a soției sale. Ne amintim, de asemenea, și de leii din groapa în care fusese aruncat profetul Daniel și cărora îngerul Domnului le‑a astupat gura și i‑a îmblânzit, pentru a nu‑i face vreun rău.
Consemnăm și profeția mesianică a lui Isaia despre împreuna-conviețuire a lupului cu mielul, a leopardului cu căprioara, a vițelului cu puiul de leu și a junincii cu ursoaica.
Putem face referire și la alte întâmplări sfinte, legate de leul care l‑a slujit pe cuviosul Gherasim de la Iordan, ori de cel care a fost aproape de Maria Egipteanca, când și‑a încheiat viața în pustie, de corbii care duceau bucăți de pâine din fața trapezei de la Sihăstria Cuvioasei Teodora, care se nevoia în Munții Sihlei, de mulțimea păsărilor care au umplut peștera Cuviosului Ioan Iacob, în momentul mutării sale din această viață, dar și de mulțimea păsărilor care, la înmormântarea unei călugărițe cu viață sfântă, monahia Varvara Cozma (1903‑1983), de la Mănăstirea Țigănești, au însoțit‑o de la biserica mănăstirii până la cimitir, în primăvara anului 1983.
Astfel, fapte minunate vorbesc despre prezența diverselor ființe, din porunca lui Dumnezeu, în diferite momente ale istoriei mântuirii, mai aproape de noi, cerșind atenția noastră și, prin aceasta, ridicarea gândului nostru către Dumnezeu, Creatorul.
Născut la Madrid, în noiembrie 1955, doctor în Drept canonic, licențiat în Geografie, Istorie și Teologie dogmatică, Miguel Maury Buendía, Arhiepiscop titular de Italica, este din 1987 diplomat al Vaticanului. În anul 2015 a devenit Nunțiu Apostolic în România.
Cartea pe care ne‑o dăruiește spre lectură zugrăvește diferite întâmplări din lumea necuvântătoarelor, pomenind de păianjen și acțiunile sale, de șopârle și furnici, viermi de mătase, pescuitul de raci, porumbeii din Panteon, țânțari, câini și elefanți, despre un papagal evlavios, urșii din Munții Krîm, porumbeii de stepă și alte subiecte cu teme apropiate care încântă auzul și stârnesc imaginația.
Dumnezeul nostru n‑a creat nimic de prisos şi nici n‑a lăsat vreo lipsă din cele de neapărată trebuinţă, ne spune Sfântul Vasile în Hexaimeron, și tot el ne pune în față rânduiala și grija față de orice vietate, spunând că până și păianjenul de dimensiuni mici prinde cu pânza lui insecte potrivite pentru el, iar păianjenul cu pânza mare prinde insecte mai mari.
În Evanghelia după Matei, Hristos ne atrage atenția zicând: Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei 6, 26). Astfel putem vedea cum Dumnezeu are grijă de fiecare, așa cum i‑a purtat de grijă și Excelenței Sale, din copilărie și până acum, și cum veghează asupra tuturor oamenilor care‑I cer ocrotirea.
Mi‑a reținut atenția amintirea sa din Seminar (anul 1974), perioadă dificilă din istoria Spaniei, când autorul cărții despre care facem vorbire era elev la Seminarul conciliar din Arhidieceza Madrid‑Alcalá. Era o perioadă cu greve și proteste. Atunci, un coleg al actualului Nunțiu a găsit o bufniță și a legat‑o de picior într‑o încăpere a seminarului.
Autorul cărții își imaginase de mic că ar putea deveni arhitect, muzician sau avocat și se gândise mai puțin la preoție, de bună seamă pentru că cerea exigență și multă dăruire.
Ajuns la Seminar, s‑a pregătit pentru a cunoaște învățătura de credință. Mărturisește acum, la 40 de ani de la momentul alegerii pe care a făcut‑o, că slujirea Bisericii i se potrivește cel mai bine dintre toate posibilele profesii la care s‑a gândit. Mai mult, aceasta e misiune, nu profesie, și impune dăruire, nu câștig.
După ce face o prezentare a clădirii somptuoase în care se afla Seminarul, construcție monumentală cu patru turnuri, spații primitoare și curți dichisite în jurul capelei, mărturisește că și‑a descoperit acolo vocația pentru pictură. Enumeră câteva dintre temele picturilor de atunci, unele dintre ele oferite chiar superiorilor săi din acea vreme.
Excelența Sa afirmă că nu este un pictor cu pretenții, deși orice pictură este importantă, mai ales pentru un începător, precum și orice compunere este relevantă pentru un novice în ale scrierii. Se poate ca și pictorul, ori alcătuitorul compunerii să devină, într‑o zi, celebru, așa cum este posibil să rămână un autor obișnuit.
Povestește despre dorința sa de a asculta muzică la un mic tranzistor pe care‑l folosea, menționând că, în vremurile respective, tehnica nu era atât de evoluată. A întâlnit și atitudini potrivnice preferințelor sale muzicale, unii recomandându‑i să asculte vechile simfonii ale lui Haydn Franz Josef sau Ludwig van Beethoven.
Seminaristul învățase să cânte și la pian. Așadar, picta, iubea muzica, era preocupat de studiile seminariale și, probabil, mai avea încă alte proiecte. Odată, cardinalul Tarancón l‑a chemat, interesat de o pictură pe care a văzut‑o, și a mărturisit că dorea să‑l cunoască pe autorul acelei remarcabile lucrări. Prelatul i‑a făcut câteva observații și l‑a sfătuit să nu‑și piardă încrederea, că și pictura se învață... A întâlnit, așadar, aprecieri și critici, din care, cu siguranță, a învățat.
Revenind, colegul său care prinsese bufnița a hotărât să o ascundă într‑una din camerele nefolosite, aflate la ultimul etaj al Seminarului. Încăperea se afla pe coridorul de la scară al turnului unde tânărul Miguel își instalase la vremea aceea atelierul de pictură. Atunci când a intrat în camera unde fusese închisă bufnița, viitorul prelat a observat penajul brumăriu pătat al păsării, cu ciufuri tipici deasupra ochilor, iar ghearele păreau parțial arse, ca și cum s‑ar fi așezat pe un fier încins, și își ținea cu greu echilibrul, având un picior legat cu ață de masa din încăpere.
Episcopul Miguel își amintește că ochii păsării, de culoarea chihlimbarului, erau inexpresivi. Nu transmiteau teamă, nici curiozitate, durere sau resemnare. Privirea bufniței a însemnat pentru el întipărirea în memorie a unor lucruri dincolo de propria voință.
Aceste istorisiri și altele sunt prezentate în cartea Excelenței Sale Miguel Maury Buendía. Orice pagină scrisă este importantă, cu atât mai mult aceste amintiri, dar și învățămintele pe care le desprindem din atenția sa față de animale, ființe create de Dumnezeu, pe care le avem aproape. Din felul lor de a fi învățăm, așa cum ne îndeamnă celebrele versuri:
Învață de la apă să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate‑s numai scrum.
Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la pietre cât trebuie să spui,
Învaţă de la soare cum trebuie s‑apui.
Învaţă de la vântul ce‑adie pe poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci,
Învaţă de la toate, că toate‑ţi sunt surori,
Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu‑i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce‑avem de ars în noi,
Învaţă de la apă să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să‑nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea s‑o cunoşti,
Învaţă de la stele că ceru‑i numai oşti.
Învaţă de la greieri - când umerii ţi‑s grei
Şi du‑te la furnică să vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş cu ea,
Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,
Învaţă de la toate că totu‑i trecător.
Ia seamă, fiu al jertfei, prin lumea‑n care treci,
Să‑nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!