Preoți de altădată din satele românești
Ideea inspirată a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a omagia anul acesta satul românesc face ca să ne aplecăm încă o dată asupra preoților care odinioară, ca și astăzi, caută să mențină frumusețea sufletească a satului românesc prin credința ortodoxă a celor care îl locuiesc. S-a scris în anii trecuți de călugării și preoții care au suferit în închisorile comuniste. Dar au fost foarte mulți slujitori ai sfintelor altare care au suferit fără a fi amintiți, iar jertfa lor face ca satul românesc astăzi să fie omagiat pe bună dreptate.
Satul a avut în susținerea lui trei piloni: cel administrativ, reprezentat de primărie, pilonul educațional, constituit de școală, iar al treilea pilon a fost Biserica. Tot ceea ce se stabilea ca formă socială și administrativă prin puterea primăriei se șlefuia prin educația și cultura primită în școală, dar trecea și prin inima plină de dragoste, insuflată oamenilor de Biserică și credința în ea.
Satul românesc are aceste coordonate și de aceea merită să vorbim mai ales despre preoții din trecut care au păstrat în sufletele oamenilor credința vie în Dumnezeu și iubirea de neam. În anii ’50 ai secolului trecut, mulți preoți aveau o cultură teologică și laică foarte serioasă. Dar și înainte de această dată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când învățătorii erau concentrați pe front, preoții erau aceia care suplineau lucrarea didactică din școală, insuflând în inimile elevilor dragostea de locurile natale. Lucrul acesta se vede cu prisosință mai ales în casele pe care și le clădeau tinerii, care voiau să-și întemeieze o viață nouă. Casa lor nu reprezenta doar un loc unde stăteau, mâncau și se odihneau, ci era spațiul în care se bucurau de viață, dar și locul unde, cumva, lucrau la veșnicia lor.
Motivele florale sculptate pe stâlpii prispei, precum și semnul crucii, soarele, brâul împletit, ce reprezenta drumul vieții pământești care se continuă în veșnicie, dau mărturie până astăzi despre spiritualitatea țăranului român în tot ceea ce îl înconjura. Spiritualitatea aceasta a fost menținută prin lucrarea preoților, care, mulți dintre ei, au fost acoperiți de vălul uitării. Ar merita ca ei să fie cunoscuți, iar faptele lor amintite, pentru că jertfa lor a stat la temelia satului românesc de ieri, care astăzi desigur are alte coordonate și dimensiuni datorită evoluției sociale.
Am fost hirotonit pe seama Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din satul Provița de Sus, județul Prahova, la 6 decembrie 1953. Preoții pe care-i voi evoca în cele ce urmează erau mai în vârstă decât mine. Aveau pe atunci 40-45 de ani. Ei mi-au fost îndrumători și imbold în activitatea pastorală în anii care au urmat. Provița de Sus era un sat cu oameni din rândul muncitorimii. Majoritatea lor lucrau la Uzinele Poiana Câmpina, iar unii munceau în schelă, la sonde. În acea perioadă, muncitorii erau foarte înverșunați împotriva Bisericii din cauza ideologiei comuniste care era propagată pe toate căile în societate. Ca și preoții de care voi pomeni, și eu m-am lovit de numeroase probleme în activitatea pastorală. Sfatul, dar și statura lor duhovnicească m-au călăuzit și ajutat în împlinirea slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor.
Boala de pe urma arestului nemeritat îi aduce moartea
Prima figură de slujitor al Bisericii care îmi vine acum în minte este cea a preotului Gheorghe Melicescu, paroh al bisericii din Provița de Sus, Protopopiatul Câmpina, județul Prahova. Fiu de preot (tatăl său se numea Alexie Melicescu) și căpitan în Armata Română în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce s-a întors de pe front s-a hirotonit preot. Din eroare, autoritățile comuniste l-au închis, iar el a ajuns să suporte viața grea de deținut.
Povestea arestării lui are în ea mult tragism, dar și o parte de comedie. De la sediul regional din Ploiești s-a dat un telefon la Câmpina ca Miliția din localitate să meargă și să aresteze o mare proprietară de pământ din zonă, pe numele ei, Popeanca. Era toamnă, iar în localitatea cu numeroase livezi de pruni se fabrica o țuică apreciată în județ. Această fabrică unde se făcea țuica era vizitată des de organele de ordine. Angajații Miliției erau turmentați când au fost contactați telefonic și au înțeles în loc de Popeanca „Popa”. Așa a ajuns părintele Melicescu în arestul Miliției. Totuși motivul reținerii nu exista. Pentru a acoperi această greșeală, Miliția a ascuns o armă în Sfântul Altar, sus pe catapeteasma de zid a bisericii, înscenând că părintele Melicescu ar fi gândit o rezistență împotriva autorităților. Arma a fost găsită a doua zi, iar arestarea și-a continuat cursul. Părintele a rămas în închisoare, unde a contractat mai multe boli, printre care cea mai gravă a fost un lupus facial. Părintele a trecut la cele veșnice pe 23 octombrie 1954, fiind înmormântat de sărbătoarea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, 26 octombrie.
Slujitor și pentru românii din Basarabia
Un alt slujitor vrednic de amintit care a trăit în aceleași vremuri de prigoană cu părintele Melicescu este preotul Nicolae Căproiu. Când mareșalul Ion Antonescu a intrat cu Armata Română în Basarabia, ocupată pe atunci de ruși, Nicolae Căproiu a fost hirotonit și numit protopop de Bălți. A rămas în slujba românilor basarabeni până când această provincie românească a trecut din nou sub stăpânirea rusească. Întors dincoace de Prut, a luat cea mai umilă așezare, un cătun neînsemnat, care ținea de satul Provița de Sus. Acolo, el a zidit o biserică foarte frumoasă în care se slujește până astăzi. Toată viața lui a fost una de jertfă. Ca preot, îl pot asemăna cu personajul principal din romanul Apostol al lui Cezar Petrescu. Nu a pus niciodată vreo taxă la serviciile religioase, nu a intrat în conflict cu nimeni, fiind o fire blândă și calmă.
După vrednicia preotului erau și credincioșii
În același Protopopiat Câmpina, a slujit și preotul Nicolae Stănescu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial fusese ofițer în Armata Română. Era născut în Câmpina, dar a luptat ca militar în zona Caransebeșului. Imediat după terminarea Războiului a rămas acolo, unde a făcut cursurile Academiei Teologice din Caransebeș și a fost hirotonit în locurile natale, în cătunul Drăgăneasa, care aparținea administrativ de comuna Provița de Jos. Până în 1940 așezarea nu avea biserică, dar credincioșii împreună cu preotul lor au reușit să transforme o clădire din sat care fusese băcănie în biserică. Băcănia aparținea familiei Ioan P. Comănescu. Acesta a pus-o la dispoziţie enoriaşilor în anul 1940. Pisania bisericii exprimă clar acest fapt: „Această Sfântă şi Dumnezeiască Biserică, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, s-a amenajat din clădirea donată de familia Ioan şi Olga P. Comănescu care s-a transformat în sfântul lăcaş în anul 1940, prin strădania preotului Stănescu originar din Poiana Câmpina şi cu concursul harnicilor şi bunilor enoriaşi, în frunte cu familia Sitaru, sfinţindu-se la 30 martie 1941. Scrie, Doamne, numele lor în cartea vieţii veşnice!” Până în acest an oamenii din sat mergeau la slujbe la Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Proviţa de Jos. Probabil proprietarul acestei case a făcut această donaţie din dorinţa de a avea în sat un locaş de cult unde el şi locuitorii să meargă să se închine fără a mai străbate o distanță obositoare, mai ales pe timp de vreme rea. Astfel, credincioșii nu au mai fost obligați să străbată pe jos, în fiecare duminică și sărbătoare, distanța de 4 kilometri până la cea mai apropiată biserică din comuna Provița de Jos.
Viața parohială a stat la temelia satului. După vrednicia preotului erau și credincioșii. Locaşul de cult a fost înfiinţat într-o vreme când întreaga omenire era angrenată într-un război cumplit, care a adus multă suferinţă. Şi totuşi ctitorii au reuşit să răzbată şi să fie sprijin pentru enoriaşii care se luptau cu sărăcia, foametea şi bolile.
Biserica a fost consolidată în anul 1975 şi a luat forma pe care o are şi astăzi. La 26 august 1984 s-a făcut târnosirea sfântului locaş.
O altă figură de slujitor exemplar care mi-a rămas întipărită în memorie este cea a preotului Costel Opriș de la Breaza, fiul protopopului Opriș, care a fost închis de comuniști pe nedrept. Pentru că nu existau motive serioase de reținere în detenție, mulți preoți erau întemnițați, după care li se dădea drumul, toate întâmplându-se după bunul plac al autorităților. Părintele Costel Opriș a construit biserica din locul „Capul Câmpului”, localitatea Breaza. A fost un om cu o cultură teologică deosebită.
Nu doar slujitorii Bisericii aveau de suferit, ci și familiile lor
Preotul Constantin Dumitrescu de la Podul Vadului avea cunoștințe solide nu numai în domeniul teologic, ci și în cel al științelor profane. A fost doctor în teologie având ca temă a tezei de doctorat: „Despre recăsătorirea preoților”. A slujit ca preot paroh în biserica ctitorită la 1810 în perioada 1929-1972. A fost înhumat, la insistențele familiei, în cimitirul din Câmpina, de pe strada Bobâlna. Părintele vorbea limba franceză fluent, fapt care a dus până la urmă la arestarea lui. Pe Valea Prahovei, atunci, ca și acum, veneau vizitatori străini. Pentru că putea comunica ușor cu ei în franceză, părintele a stat de vorbă cu câțiva dintre ei. Le-a dat explicații despre zonă și le-a vorbit despre țara noastră. Însă părintele era atent supravegheat de Securitate, cum se întâmpla în vremea aceea cu toți preoții. A urmat, inevitabil, arestul preotului pentru acest delict închipuit: dezvăluirea unor secrete de stat.
Între preoții ctitori de biserici din zona Câmpina s-a numărat și părintele Nicolae M. Nicolae, un teolog deosebit, coleg cu părintele profesor Ene Braniște. După absolvirea facultății a lucrat în administrația bisericească, dar a ținut să aibă și activitate pastorală, fiind numit preot la Filipeștii de Târg. Cutremurul din 1940 distrusese iremediabil biserica din sat. Părintele a trecut peste dispozițiile autorităților comuniste de atunci, care interziceau construirea unei biserici noi, și a demolat biserica aflată într-un grad sporit de deteriorare, ridicând una nouă. Din această cauză a fost urmărit permanent toată viața. Ajuta mult familiile celor care erau închiși politic. În cele din urmă, părintele Nicolae a fost arestat, judecat și condamnat la ani serioși de temniță. Soția lui, rămasă singură, cu doi copii mici și supusă presiunilor de tot felul din partea autorităților comuniste, a făcut un accident vascular și a paralizat, fapt ce i-a adus repede moartea. Biserica din Filipeștii de Târg reprezintă ctitoria acestui vrednic preot.
Părintele fără de nume
Tot în Protopopiatul Câmpina a slujit un preot al cărui nume nu-l mai rețin acum. Avea o râvnă extraordinară față de cele sfinte, un zel aș spune apostolic. Într-un an, de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, când se știe că este zi de post, comuniștii organizaseră în satul unde slujea el o petrecere cu muzică, dans și multă băutură. Preotul a fost revoltat de ceea ce se întâmpla în acea zi. Împreună cu cântărețul lui și cu câțiva credincioși, s-a dus la petrecere și cu Sfânta Cruce în mâini, a cerut să se oprească muzica, strigând: „În numele Sfintei Cruci, încetați! Împrăștiați-vă cu toții!”, după care cei care îl însoțeau au cântat împreună cu el troparul Sfintei Cruci: „Mântuiește Doamne poporul tău...”. Pentru acest gest îndrăzneț, preotul a plătit cu libertatea.
Aș vrea să mai evoc pe scurt un ultim chip de preot. După 1945, Urleta era centrul adventiștilor din Prahova. Așadar un sat cu o comunitate ortodoxă mai puțin numeroasă. Cu toate acestea, vrednicia preotului a făcut și aici diferența. Părintele Aurel Sterghiu de la Urleta a reconstruit biserica din satul său, catapeteasma acesteia fiind realizată cu sprijinul bănesc al tuturor preoților din Protopopiatul Câmpina, un gest care vorbește mult celor de azi despre spiritul de întrajutorare și solidaritate al slujitorilor Sfintelor Altare din perioada aceea grea în care comunismul părea atotputernic.
Aceștia au fost preoții care în urmă cu aproape 70 de ani mi-au fost far și sprijin în misiunea deloc ușoară a preoției. Tactul lor pastoral, înțelepciunea și zelul lor față de cele sfinte mi-au stat înainte permanent ca pildă, iar credința lor neclintită în Hristos m-a făcut să nu deznădăjduiesc și m-a susținut atunci când am trecut prin momente grele.