Preotul Eli și fiii săi - o iubire părintească nedesăvârșită
Despre preotul Eli ni se spune că slujea în Șilo (cf. 1 Regi 1, 9), localitate care, până la întemeierea Templului din Ierusalim, a fost unul dintre principalele centre religioase ale poporului Israel. Nu ni se precizează nimic despre perioada tinereții sale, ci numai evenimentele triste care au însoțit bătrânețile sale. Preotul Eli este cel care îl va crește pe prorocul Samuel și îl va învăța despre cele sfinte, dar, din păcate, nu se poate spune că a fost la fel de priceput și în ce privește educația propriilor săi fii. Ofni și Finees, fiii lui Eli, erau cei care îndeplineau slujirea de preoți în locul tatălui lor, care îmbătrânise. Însă, spre deosebire de acesta, care își împlinise vocația cu blândețe și răbdare, Ofni și Finees încălcau prevederile aducerii jertfelor (1 Regi 2, 12-16), comiteau adulter (1 Regi 2, 22), într-un cuvânt, „păcatul acestor tineri era foarte mare înaintea Domnului, căci ei depărtau lumea de a mai aduce jertfă Domnului” (1 Regi 2, 17). Tatăl lor îi mustra, spunându-le: „De va greși omul față de alt om, atunci se vor ruga pentru el lui Dumnezeu; iar de va păcătui cineva față de Domnul, atunci cine va mijloci pentru el?” (1 Regi 2, 25) Lucrurile au stat astfel până în ziua în care un proroc a venit la Eli și l-a mustrat în numele Domnului zicând: „Pentru ce tu ții mai mult la fiii tăi decât la Mine, îngrășându-i pe ei cu toată pârga poporului Meu Israel?” (1 Regi 2, 29), apoi i-a vestit decăderea familiei sale și faptul că ambii săi fii vor muri în aceeași zi (cf. 1 Regi 2, 34). Aici intervine un fapt hotărâtor. Preotul Eli nu reacționează în nici un fel la auzul acestor vești cutremurătoare. Scriptura nu consemnează nici îndurerarea lui, nici dorința de a le face cunoscute propriilor fii cuvintele cutremurătoare pe care Dumnezeu i le-a vestit prin gura prorocului rămas necunoscut. În schimb, consecvența divină rămâne intactă. La ceva timp după acest eveniment, prorocul Samuel, care era încă mic, primește o vedenie înfricoșătoare de la Dumnezeu, în care i se spune: „Voi face cu Eli toate câte am spus despre casa lui; toate le voi începe și toate le voi sfârși. Eu i-am spus că am să pedepsesc casa lui pe veci pentru vina pe care el a știut-o, și anume că fiii lui fac nelegiuiri, dar nu i-a înfrânat. De aceea, Mă jur casei lui Eli că vina casei lui nu se va șterge nici prin jertfe, nici prin prinoase de pâine în veci” (1 Regi 3, 12-14). Aflând aceste cuvinte, preotul Eli răspunde numai atât: „El este Domnul, facă dar ce va binevoi!” (1 Regi 3, 18). După ceva timp, a pornit un război între evrei și filisteni, iar Ofni și Finees, care duseseră chivotul Domnului în tabăra militară, au fost uciși în timpul conflagrației (1 Regi 4, 11). La auzul veștii, preotul Eli a căzut de pe scaun, și-a frânt accidental coloana vertebrală și a murit și el (1 Regi 4, 17).
Mustrarea părinților, medicamentul copiilor
Cazul preotului Eli ne dezvăluie că iubirea părintelui față de propriii săi copii trebuie să îmbrace, de asemenea, forma dreptății și pe cea a discernământului. Un copil care este crescut „liber”, fără a i se îngrădi această libertate în vreun fel, va fi nepregătit în fața evenimentelor vieții, adică fie va rămâne vulnerabil în fața lor, fie va lua decizii total greșite în majoritatea situațiilor importante. Ofni și Finees, fiii lui Eli, erau iresponsabili, desfrânați, agresivi, asupritori cu oamenii care doar încercau să-și îndeplinească îndatoririle religioase. Cu alte cuvinte, erau lipsiți de orice scrupul, încălcau orice regulă, se mândreau cu situația lor privilegiată și considerau că totul li se cuvine. Exact astfel cresc și copiii cărora părinții le îngăduie orice. O societate în care fiecare consideră că poate face tot ceea ce vrea, indiferent de efectul propriilor fapte asupra celor din jur, este din start falimentară. Așadar, copiii au nevoie de reguli, au nevoie de mustrarea părinților atunci când greșesc, au nevoie să li se spună ce este bine și ce este rău. Este adevărat că fiecare copil dispune de un „discernământ natural”, dar este foarte greu să-ți păstrezi această intuiție sufletească firească atunci când părinții înșiși dau dovadă de un discernământ limitat în educația ta.
Preotul Eli a săvârșit două erori fundamentale. Prima dintre acestea este că a încercat să rezolve o situație care escaladase de mult în ceva radical printr-un simplu discurs. Când lași libertate deplină unor oameni iresponsabili, singura soluție, atunci când te apuci să faci ordine, este să îi excluzi din orice decizie fundamentală ulterioară. Eli trebuia să-i îndepărteze de la preoție spre binele lor. N-a făcut-o. A ținut un simplu discurs moralizator. A doua eroare a constat în judecarea nepotrivită a vedeniilor primite de prorocul necunoscut și de prorocul Samuel. Nu a reacționat în nici un fel. S-a complăcut în această situație și nici măcar nu s-a deranjat să le explice fiilor săi ce-i așteaptă. La fel se întâmplă și cu toți acei părinți care neglijează să le înfățișeze propriilor copii de ce este bine să facă unele lucruri și să le respingă pe altele. Într-o bună zi, imaginea perfectă se prăbușește, chipul hâd al patimilor își face loc și pe cea mai inocentă figură, iar părinții nu înțeleg cum de iubirea lor a dat naștere unui astfel de copil nerecunoscător, aspru, indolent, obraznic. Orice iubire a părintelui față de copilul său este nedesăvârșită dacă lipsește iubirea de Dumnezeu. Până când părintele nu învață că propria sa iubire față de copil se hrănește din cea dumnezeiască și că trebuie să respecte poruncile dumnezeiești pentru a-și iubi copilul așa cum se cuvine, nu așa cum crede el că este bine, nu va reuși să le dea urmașilor săi educația potrivită. Îi va învălui într-o libertate nepotrivită, le va oferi orice fără a-i învăța cum să muncească pentru a dobândi ceva în viață, îi va educa la întâmplare și se va feri să le explice cu răbdare ce este bine și ce este rău, îi va îndepărta de Dumnezeu creându-le iluzia că sunt perfecți, că totul este în regulă până în ziua în care eșecul nu va mai putea fi evitat. Iar acel eșec, din păcate, nu va fi doar al lor ca părinți, ci va reprezenta însuși falimentul vieții copiilor lor. Scriptura ne învață de bine atunci când ne îndeamnă: „Mustră pe fiul tău și el îți va fi odihnă și îți va face plăcere sufletului tău” (Pilde 29, 17), iar în alt loc: „Fiul meu, nu disprețui certarea Domnului și nu simţi scârbă pentru mustrările Lui, căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubește și ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Pilde 3, 11-12). Așadar, până nu este prea târziu, să învățăm să și mustrăm, pentru că numai acea iubire părintească are cu adevărat valoare: care știe să mângâie fără a moleși sufletește și știe să mustre fără a traumatiza.