Preotul şi psihologul - împreună pentru binele omului
Fără îndoială, bolile sufleteşti trebuie cunoscute şi vindecate. Sfinţii Părinţi s-au nevoit cu multe secole în urmă să le cunoască şi să le descrie, să le afle cauzele şi legăturile dintre ele, propunând modalităţi concrete de tămăduire.
Lucrând în lumina Ortodoxiei şi avându-l ca model pe Hristos-Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre, au creat o operă nemuritoare, o ştiinţă a vindecării pe care medicina şi psihologia contemporană ar trebui să o privească cu mult respect. Dar vindecarea bolilor sufleteşti este doar o treaptă a scării spre desăvârşirea spirituală, ţelul final al creştinului ortodox fiind starea de sfinţenie, în care ochii sufletului se îmbracă în harul cunoaşterii/vederii lui Dumnezeu. Până acolo însă, omul trebuie să se tămăduiască, să ajungă la nepătimire, starea de însănătoşire a omului, de înflorire a virtuţilor. Această stare este rezultatul conlucrării divino-umane, al sinergiei dintre harul Duhului Sfânt şi voinţa liberă şi smerită a credinciosului.
Omul contemporan face faţă din ce în ce mai greu presiunii pragmatice a acestui început de mileniu. Înstrăinat de sine şi depărtat de Biserică, a acoperit chipul lui Dumnezeu sădit în el cu platoşa interesului meschin al trăirilor de-o clipă, într-o continuă goană după câştiguri materiale şi plăceri trupeşti.
Îmi vine în minte o reclamă în care suntem invitaţi să trăim asemeni unei musculiţe, care în cele opt ore de viaţă îşi satisface toate poftele. Trăieşte fiecare clipă, ne îndeamnă realizatorul filmuleţului, fă-ţi toate plăcerile! Sună destul de tragic, dacă fiinţa omenească, creată de Tatăl ca fiinţă spirituală, este încurajată să-şi compare viaţa cu a unei musculiţe. Rolul omului ar trebui să fie acela de a spiritualiza natura, nu de a se coborî cu cugetul la modele de viaţă animală. Este aceasta o expresie a decăderii spirituale a omului contemporan, care nu crede în Adevăr, a rătăcit Calea şi este la un pas să-şi piardă Viaţa. Acesta este omul care vine la psiholog şi trebuie să ajungă la duhovnic.
Consilierea psihologică devine în zilele noaste o necesitate pentru multe persoane, având în vedere condiţiile de viaţă din ce în ce mai stresante. Oamenii caută ajutor atunci când simt că este ceva în neregulă cu viaţa lor, că nu mai sunt eficienţi sau că nu reuşesc să găsească soluţii la probleme relaţionale.
Consilierea sau îndrumarea duhovnicească rămâne o necesitate pentru întreaga viaţă, tocmai pentru a preîntâmpina o neorânduială sufletească. Dacă aceasta s-a produs deja, ea trebuie vindecată. Psihologul îl ajută pe pacientul său să se adapteze mai bine la cerinţele mediului extern făcând apel la resursele interne ale acestuia. Se caută obţinerea unei stări de echilibru atât cu sine (cum este şi cum şi-ar dori să fie), cât şi în relaţie cu cei din jur (cum este şi cum îl acceptă ceilalţi). El aparţine unei „şcoli“, orientări, care-şi pune amprenta pe demersul de intervenţie, pe conceptele utilizate pentru a descrie boala şi pe metodele de lucru. Cauza bolii este de cele mai multe ori descoperită în trecutul pacientului, este ecoul unei experienţe traumatizante. Prin ascultare activă, reformulare şi punere de întrebări, consilierul psihologic îl ajută să-şi conştientizeze trăirile, să se clarifice, să ia decizii în acord cu valorile sale de viaţă. Totul se face cu respectarea unui cod etic şi deontologic: persoana în cauză trebuie protejată de eventuale abuzuri. Toate aceste aspecte reflectă caracterul antropocentric al consilierii psihologice.
Duhovnicul, lucrând cu ajutor de la Dumnezeu, îşi propune ca ţintă îndumnezeirea omului. Cercetează modul cum creştinul este afectat, poate face diferenţa între harul lui Dumnezeu şi energiile diavoleşti, ajutându-l pe om să scape de întunecarea minţii. Relaţia dintre duhovnic şi fiul său duhovnicesc este încărcată de spiritualitate. Părintele duhovnicesc este un mijlocitor între Hristos şi fiul său spiritual, cu precizarea că însuşi duhovnicul se transformă în această relaţie. Prin aceste aspecte îndrumarea duhovnicească îşi dovedeşte caracterul teocentric.
Cum se pot împleti aceste două modalităţi de a ajuta omul suferind? Psihiatrul ortodox D. A. Avdeev ne oferă un răspuns încurajator: „Pentru medicul care s-a dedicat psihoterapiei este important să aibă valori duhovniceşti care să definească munca lui cu pacienţii. Fără o platformă duhovnicească, ortodoxă, el nu va putea distinge cauzele situaţionale (psihosociale) şi biologice ale bolilor de cele legate de concepţia despre lume. Iar dacă la consult vine un om al cărui suflet năzuieşte să-L afle pe Domnul, psihoterapeutul ortododox trebuie să-l ajute. Desigur, medicul nu-l poate înlocui pe preot - el face doar o muncă preliminară, reprezentând uneori o stavilă care-l împiedică pe pacient să cadă în mai mari ispite şi păcate - beţia, desfrâul, sinuciderea. Preotul şi medicul sunt, în acest caz, colaboratori ai lui Dumnezeu, în lucrarea purtării de grijă pentru sufletele omeneşti... Sunt profund convins că psihoterapia trebuie să devină, atunci când este posibil, o punte către Ortodoxie“.