Preotul Vasile Giurgiu - fugar în Iugoslavia, apoi în temniţa comunistă

Istoriografia bisericească recentă din România a înregistrat puţine cazuri de clerici ortodocşi care să fi părăsit locul de slujire în vederea plecării în exil. Un caz de cleric ortodox care a încercat să plece din România a fost preotul Vasile Giurgiu din Mizieş, în apropiere de Beiuş, judeţul Bihor. Vasile Giurgiu face parte din generaţia tinerilor interbelici care de pe băncile facultăţii s-au angrenat cu sinceritate în ceea ce se revendica mişcarea de refacere morală şi spirituală a României. Şi nu puţini au fost care s-au ancorat în curentul politic care în timpul guvernării „naţional-legionare” a condus inevitabil la un eşec soldat cu evenimente tragice pentru poporul român. Vasile Giurgiu s-a născut la 13 aprilie 1914 în Mizieşul Bihorului. După şcoala primară din satul natal, a urmat Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş (1924-1932), apoi Academia teologică din Oradea (1933-1937). Se implică în Mişcarea legionară, făcând propagandă electorală. Intră în vizorul organelor de represiune carliste. Este arestat pentru anchete şi eliberat la puţin timp. După interzicerea partidelor politice continuă să păstreze legăturile din mişcare din acest motiv, în noiembrie 1939 fiind arestat din nou. Prin Sentinţa nr. 394 din 8 februarie 1940 a Tribunalului Militar al Corpului 6 Armată primeşte o condamnare de 3 ani închisoare corecţională pentru infracţiunile de „substituire de persoană” şi „propagandă politică interzisă”. În august 1940 este eliberat din Penitenciarul Braşov, în cadrul aministiei declarate de regimul carlist. Cunoscut pentru trecutul său politic, în octombrie 1940 este numit şef al organizaţiei legionare pe plasa Beiuş. Aproape două luni ocupă această funcţie, deoarece în decembrie 1940 merge la Iaşi pentru a-şi continua studiile la Facultatea de Teologie. Din acest motiv nu participă la rebeliune. Îşi continuă documentarea în vederea pregătirii lucrării de licenţă, pe care o obţine în martie 1942. În iunie 1942 obţine şi diploma de absolvire a Şcolii pedagogice din Iaşi. În octombrie 1942 ajunge profesor de religie la Şcoala Normală din Timişoara. Profesează doar două luni, deoarece pe 27 decembrie este reţinut de Jandarmerie de la domiciliul părinţilor şi trimis în lagărul de la Tismana destinat preoţilor. Motivul: ar fi păstrat şi cultivat vechile legături politice împotriva Guvernului antonescian. Este eliberat în aprilie 1943, întorcându-se la catedră. Cunoaşte un domiciliu obligatoriu, apoi, între octombrie 1944 şi februarie 1945, o internare în lagăr. Motivul: aceleaşi suspiciuni de activitate politică. În mai 1945 este numit preot la Mizieş, un an mai târziu fiind şi suplinitor la Sălişte de Beiuş. Are parte de linişte până în mai-iunie 1948. Auzind că Siguranţa comunistă operează arestări în rândurile foştilor legionari, dispare de la domiciliu. Cunoaşte viaţa de fugar, în speranţa că represiunea se va stopa şi, probabil, regimul se va schimba. Se ascunde în pădurea Leordeasa, apoi la diferiţi cunoscuţi din Timişoara, Selişte şi Agrişu. În august 1948 trece frontiera în Iugoslavia. Aici se predă organelor de miliţie, cerând să i se dea în slujire o parohie românească. Este refuzat şi trimis în lagărul de la Covăciţa. De aici, în decembrie 1940 este mutat la cariera de marmură de la Sopot, apoi o lună mai târziu din nou la Covăciţa. Întâlneşte şi alţi refugiaţi clerici români, precum Vasile Leu sau Florian Gâldău. În februarie 1949, alături de alţi 70 de români este transferat la Zrenjanin. O lună mai târziu, este obligat de către autorităţile iugoslave să treacă frontiera în România. Între timp, alături de alţi 56 foşti legionari, prin Sentinţa nr. 643 din 19 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj este condamnat în contumacie la 15 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. Revenit în ţară, Vasile Giurgiu se ascunde la diferite cunoştinţe, printre care preoţii Octavian Corbu şi Florian Lazea. Este arestat de Securitate abia la 2 mai 1955, în urma unui denunţ că s-ar afla în podul unei case din Drăgăneşti, în apropiere de satul natal. Încă de a doua zi, intră în ancheta nemiloasă a Securităţii din Oradea. Inevitabil sunt aflate toate persoanele care l-au ajutat, considerate favorizatoare. După interogatorii interminabile, prin Sentinţa nr. 1.372 din 9 august 1957 a Tribunalului Militar Oradea este condamnat la 20 ani temniţă grea pentru „acte de teroare”. Cunoaşte închisorile de la Oradea, Aiud (iulie 1956, noiembrie 1956, 1958 şi 1959) şi Gherla (iunie 1957). În octombrie 1963 este mutat în lagărul de muncă forţată de la Ostrov. Este eliberat de la Ostrov la 3 august 1964.