Preparatele din mesteacăn, cele mai bune „medicamente“ ale rinichiului

Originar din pădurile zonelor temperate ale Europei şi Siberiei, mesteacănul s-a răspândit pe tot globul, fiind cunoscut încă din vechime pentru proprietăţile sale eficiente în tratarea multor boli. Printre proprietăţile terapeutice de mare importanţă se numără cele antiseptice, antimicrobiene şi antibacteriostatice (mai ales asupra bacteriilor Escherichia coli şi a stafilococului auriu). Prin aceste însuşiri, mesteacănul este un adevărat elixir pentru rinichi, vezică urinară şi căi respiratorii.

Orice călător în mijlocul naturii este plăcut impresionat când are în faţă un mesteacăn frumos, zvelt, înalt până la 20-30 metri, cu o coroană luminoasă, frunze argintii, crengi subţiri şi flexibile şi o scoarţă netedă şi albicioasă care se exfoliază în fâşii transversale. Legendele spun că, la originea sa, mesteacănul era un arbore urât, pipernicit, cu o tulpină strâmbă şi o scoarţă aspră, rugoasă şi negricioasă. Tot legenda spune că în vremea când Dumnezeu călătorea prin lume a întâlnit un arboraş care se plângea că nu are o înfăţişare frumoasă cu care să se prezinte în faţa Domnului, aşa cum făceau arborii plăcut învestmântaţi cum erau brazii şi stejarii. Atunci Creatorul i-a schimbat imediat înfăţişarea, dăruindu-i o statură falnică, o coroană bogată şi o scoarţă strălucitoare precum argintul. Totodată, Dumnezeu i-a dăruit şi unele însuşiri sacre împotriva spiritelor rele şi a vrăjitoriilor. Aceasta ar explica faptul că, în sâmbăta din ajunul Rusaliilor, se păstrează obiceiul de a pune ramuri înfrunzite de mesteacăn la porţi, uşi, ferestre şi grajduri, având rol de ocrotire contra bolilor, la oameni şi animale, şi contra zloatelor din cursul verii. După această zi, ramurile se păstrează la icoană, alături de câteva fire de busuioc pentru a alunga duhurile necurate. Arborele este originar din pădurile zonelor temperate ale Europei şi Siberiei. La noi în ţară îl găsim în zonele de dealuri joase şi de câmpii, unde suportă bine condiţiile de secetă şi arşiţă, având mari perspective pentru zonele foarte aride, prezente şi viitoare. Arealul de extindere cuprinde şi zonele montane, pe pante abrupte până la altitudinea de 1.600 de metri, unde rezistă bine la gerurile iernii şi la vânturile puternice. Adesea se grupează în masive pure, formând mestecănişuri sau se asociază cu specii de conifere şi foioase. Frunzele, cele mai folosite în tratamentele naturiste În tinereţe, arborele creşte repede, iar longevitatea medie ajunge la 100 de ani. Cunoscându-se multiplele însuşiri terapeutice mesteacănul, cu câteva specii distincte (Betula pendula, B. alba, B. verrucosa), este folosit în scopuri medicale în toată perioada de vegetaţie. Cele mai mult utilizate sunt frunzele tinere, recoltate în lunile mai-iulie, când sunt puţin lipicioase datorită glandelor care produc o răşină cu miros balsamic. După uscare prezintă un miros caracteristic, uşor aromat şi gust slab amărui. În unele zone se folosesc şi mugurii florali, recoltaţi primăvara devreme până la pornirea în vegetaţie, precum şi scoarţa, răşina şi seva extrasă. Conţinutul chimic - Frunzele conţin: flavonoide (în deosebi rutozide şi hiperoxide), polifenoli, taninuri, alantoină, acizi organici (fenolic, cafeic, clorogenic), metil-salicilat, leucoantociani, alcooli triterpenici (betuloprenol, betulenol), ulei eteric şi vitamina C. - Scoarţa conţine: glicozizi fenolici (betuliă) numită camforul de mesteacăn, betulazidă, acid betulinic, taninuri pirocatehinice, rezine, principii amare, mucilagii, saponine. - Seva conţine: levuloză, acizi organici, hormoni vegetali, vitamina C şi săruri minerale. - Răşina conţine fenoli, crezoli şi guaiacol. Frunzele, un bun diuretic Proprietăţile terapeutice ale frunzelor au fost cunoscute de sute şi mii de ani, fapt pentru care mesteacănul a fost denumit «arborele vieţii». În primul rând, a fost cunoscută acţiunea diuretică a frunzelor bazată pe capacitatea de a elimina o cantitate mare de lichide din ţesuturi, fără a produce iritaţii renale. Prin această diureză crescută, datorată prezenţei derivaţilor flavonici, are loc dizolvarea calculilor renali, se evită edemele renale, umflarea picioarelor şi se elimină unele substanţe dăunătoare din corp (uree, acid uric, azotaţi, azotiţi şi cloruri). Proprietăţile sale terapeutice, de mare importanţă, sunt: antiseptice, antimicrobiene, antibacteriostatice (mai ales asupra bacteriilor Escherichia coli şi a stafilococului auriu). Prin aceste însuşiri, mesteacănul este un adevărat elixir pentru rinichi, vezică urinară şi căi respiratorii. Frunzele mai au şi alte însuşiri terapeutice, respectiv sudorifice, expectorante, decongestive, emenagoge, coleretice (stimulează eliminarea bilei), antireumatismale, antiinflamatoare, antigutoase şi uşor hipotensive. Scoarţa are proprietăţi depurative, digestive şi febrifuge, iar seva este antilitiazică urinar. În tratamentele externe, preparatele din mesteacăn au bune efecte antiinflamatoare, tonice-capilare şi antiseptice pentru piele. Infuzia din frunze tratează litiaza renală Preparatele din mesteacăn pot fi utilizate cu mult succes în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni, atât interne, cât şi externe. Cele mai bune rezultate se corelează cu bolile renale şi genitale la care intervin cantităţile mari de flavonoide existente în frunze şi scoarţă. Prin efectele antiinflamatoare şi antiseptice se curăţă tractul renal şi urinar de eventuale toxine sau de infecţii bacteriene (în caz de cistită, nefrită şi uretrită). În plus, acţionează direct prin eliminarea excesului de săruri minerale, separate sau compactate sub formă de nisip şi calculi. De reţinut că o eficienţă deosebită prezintă tinctura de mesteacăn amestecată, în părţi egale, cu tinctura de ienupăr, pentru a evita îmbolnăvirile de cistită, pielită, nefrită cronică şi pielonefrite. Pe baza rezultatelor de până acum se poate aprecia că infuzia din frunze este cel mai bun remediu în tratarea litiazei renale, având efecte de dizolvare a calculilor din rinichi şi din căile urinare. Efectul este mai intens în cazul prezenţei uraţilor (săruri cu calciu ale acidului uric, format la o alimentaţie cu exces de proteine animale). Acţiunea de dizolvare a uraţilor se asociază excelent cu infuzia din frunze de merişor şi flori de muşeţel. Preparatele din scoarţă combat edemele Acţiunea diuretică se exercită şi prin eliminarea din sânge şi urină a excesului de acid uric, uree şi creatinină sau a excesului ionilor de clor şi sodiu. Aceste cantităţi în exces sunt foarte periculoase prin declanşarea unor afecţiuni foarte grave, cum ar fi uremia, hiperazotemia, albuminuria, insuficienţa renală şi mitrală şi chiar blocajul renal. Tot efectul diuretic al preparatelor din frunze şi scoarţă de mesteacăn poate interveni în edeme de origine renală şi cardiacă (manifestate prin picioare umflate) şi în diminuarea excesului de colesterol rău (LDL). Alte afecţiuni în care s-au constatat efectele benefice ale preparatelor din mesteacăn sunt: - combaterea hipertensiunii arteriale, a cardiopatiei ischemice şi a aterosclerozei coronariene, evitând tulburările caracteristice (ameţeli, dureri de cap, vertij şi acufene - zgomote în urechi); - combaterea durerilor reumatismale, a inflamaţiilor articulare, artrite, artroze şi gută, ca urmare a proprietăţilor antiinflamatoare, efectul fiind mai evident în cazul asocierii cu osul iepurelui, urzică şi creţuşcă; - previne diabetul zaharat; - stimulează secreţiile gastrice, biliare şi intestinale şi, implicit, pofta de mâncare în caz de anorexie; - combate infecţiile intestinale, enteritele, enterocolitele, colitele de fermentaţie şi de putrefacţie (în asociere cu salvie şi cu scoarţă de stejar); - combate ascita (în asociere cu ienupăr), dispepsia şi a anaciditatea gastrică; - efecte bune în tratarea unor boli respiratorii ca bronşita cronică şi acută, laringita, esofagita, guturaiul şi gripa; - combate obezitatea şi celulita. Seva de mesteacăn reglează tulburările de nutriţie Seva de mesteacăn este eficientă în fortificarea copiilor şi a persoanelor debilitate sau cu tulburări de nutriţie. Toate aceste efecte vor putea fi valorificate printr-o cură de primăvară-vară, cu acţiune intens depurativă şi diuretică. Contra tifosului exantematic şi al febrei tifoide s-a folosit, în trecut, decoctul din frunze, muguri şi scoarţă, luate separat sau în amestec cu frunze de ulm şi cătină roşie (în părţi egale). Extractul din muguri evită înfundarea ganglionilor limfatici. În ultimul timp s-a constatat că un derivat al acidului betulinic este eficient împotriva HIV. Contra negilor şi a rănilor este indicată o bucată din scoarţă proaspătă, schimbată în fiecare zi, care se aşază direct pe piele. Infuzia concentrată de frunze elimină toxinele - frunzele de mesteacăn au efecte diuretice şi depurative, acţionând prin eliminarea excesului hidric şi a toxinelor din corp, stimulând schimburile de substanţe orgamice. Se folosesc sub diferite forme; - infuzie din 10 g frunze tinere uscate la 250 ml apă clocotită; se infuzează două ore în vas acoperit şi se bea, pe parcursul zilei, în porţiuni mici, urmate de puţină apă; - infuzie concentrată din 20 g frunze tinere uscate la 200 ml apă în clocot, se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu, când infuzia a scăzut la temperatura de 400C; se infuzează 6 ore şi se beau 2-3 ceşti pe parcursul zilei, la intervale de 4 ore, cu efecte diuretice în edeme renale şi cardiace şi pentru eliminarea toxinelor şi a acidului uric; - infuzie din amestec de frunze de mesteacăn, coada calului şi boabe de ienupăr (în părţi egale) din care se ia o lingură cu vârf la 250 ml apă clocotită, se lasă să infuzeze 10 minute şi se beau 4 căni pe zi, cu efecte multiple; - infuzie din amestec format din frunze de mesteacăn (3 părţi), frunze de melisa (două părţi), seminţe pisate de fenicul (două părţi), fructe uscate de măceş (o parte), flori de soc (o parte) şi herba de trei-fraţi-pătaţi (o parte). Se ia o linguriţă amestec la 250 ml apă clocotită, se infuzează acoperit 10 minute, se strecoară şi se beau câte 3 căni pe zi timp de 4-6 săptămâni, cu efecte de purificare şi detoxifiere a organismului; Mugurii de mesteacăn au proprietăţi antibiotice Scoarţa de mesteacăn este bogată în acid betulinic şi salicilaţi cu proprietăţi antivirale. Se foloseşte în diferite forme de preparate: - decoct dintr-o linguriţă scoarţă uscată şi măcinată la 200 ml apă rece; se fierbe 5 minute şi se beau câte două căni pe zi, înainte de mesele principale, mai ales de către bolnavii cu friguri intermitente şi frisoane; - tinctura din scoarţă (20 g în 100 ml alcool 400), din care se iau câte 20-30 picături diluate în 50 ml apă, de 2-3 ori pe zi, pe o durată de 20-30 de zile; - vin tonic preparat din 50 g scoarţă uscată şi măcinată la un litru vin roşu; se macerează timp de 7 zile, se strecoară şi se bea câte un pahar înainte de mesele principale; Mugurii de mesteacăn au proprietăţi antibiotice şi se folosesc sub diferite forme: - decoct din 100-120 g muguri uscaţi care se fierb în 750 ml apă până scade lichidul la 500 ml; se adaugă 1 g bicarbonat de sodiu pentru dizolvarea răşinilor, se strecoară şi se bea întreaga cantitate, fracţionată în cursul zilei; Seva de mesteacăn, obţinută primăvara prin incizii în ramuri tinere sau în tulpini, are puternice acţiuni diuretice şi se bea câte un pahar de 50 ml în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, pe o durată de 15-20 de zile. Are efecte de stimulare generală a funcţiilor vitale ale organismului şi de dizolvare a calculilor renali; - seva se păstrează în sticle, unde devine şampanizată, cu gust de vin. Aciditatea se corectează cu zahăr. Pentru a evita fermentarea se introduc în sticlă 4-5 cuişoare la un litru sevă. Tratamente externe - decoct concentrat din 30-50 g scoarţă la un litru de apă; se fierbe 10 minute şi se aplică sub formă de comprese în dermatoze şi răni. - prin arderea scoarţei se obţine un dohot bun pentru tamponarea leziunilor de impetigo, pecingine sau râie; - tinctură preparată din 20 g muguri uscaţi şi mărunţiţi, care se macerează timp de 14 zile în 100 ml alcool 700; se aplică local sub formă de cataplasme în diferite afecţiuni dermatice, inclusiv arsuri; - seva se foloseşte la spălarea zilnică a zonelor cu pistrui şi pete maronii şi în tratamente care urmăresc să combată cuperoza, acneea, micozele cutanate, seboreea şi alopecia; - extractele din frunze se dovedesc un bun tonic capilar pentru stimularea creşterii părului şi favorizarea revigorării firelor de păr. Pentru asta se masează regulat pielea capului cu sevă, ultima clătire a părului fiind făcută cu infuzie concentrată din frunze; - băile pe cap cu infuzie din frunze au un rol important în calmarea iritaţiilor pielii şi în întărirea rădăcinii părului; - prin spălarea pielii cu decoct din frunze se tratează multe afecţiuni dermatologice (negi, eczeme, acnee, plăgi, urticarie, dermatite, pete pe obraz, psoriazis, muşcături de câine, de vulpe sau lup). În alimentaţie, frunzele tinere de mesteacăn pot fi consumate primăvara, adăugate la salata de lăptucă. Observaţii. În timpul tratamentelor cu produse de mesteacăn este necesar un consum mai mare de lichide, în special apă plată.