Prezentare de carte: Oameni şi locuri în ţinutul amintirilor

Poetul Ion Minulescu, descriind despărţirea temporară dintre două persoane care se iubesc, în poezia „Trei lacrimi reci de călătoare“, versifică urmările dure ale separării umane: „Şi-am să te uit, că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti“.

Cartea părintelui arhimandrit Timotei Aioanei - „Aduceri aminte despre oameni şi locuri din ţinutul Fălticenilor“ (Editura Muşatinii, 2009) - nu este o luptă simplă cu „legile omeneşti“, nici măcar o sfidare a lor, ci este încercarea de depăşire a limitărilor temporale şi a frontierelor spaţiale. Autorul nu îşi propune să uite de uitare, nu vrea să o ignore, ci şi-o asumă şi o depăşeşte. Aducerea aminte este mai mult decât biruirea uitării, pentru că este celebrarea în actualitate a bucuriei trecutelor întâlniri. „Amintirile copilăriei şi iubirea celor din jur - se destănuie autorul - rămân pentru fiecare, în parte, cea mai preţioasă agoniseală a sufletului şi o purtăm cu noi până în cer“ (p. 11). Părintele Timotei salvează amintirea, care este atât anamneză, cât şi retrăire, zărire în trecut cu ochii şi inima prezentului. Dincolo de transformări şi stări, rămâne ceva ce nu poate fi şters: amintirea. Autorul însuşi mărturiseşte: „Chipurile se transformă, dar amintirile le păstrăm în suflet cu intensitatea şi farmecul lor neschimbat“ (p. 126). Întâlnirile umane devin complementare în formarea bunăstării interioare, pentru că în ele persoanele creează noutatea şi înving uniformitatea. Monahul plecat din lume, oploşindu-şi sufletul în chilia-cetate, îşi îndreaptă mereu privirea către oameni. Pe aceşti semeni monahul nu i-a abandonat, nu s-a distanţat de ei, ci încearcă să le zărească profunzimea sufletului, adâncul luminos. Monahul corectează în purtarea sa tarele lumii. Autorul a simţit în viaţă şi a mărturisit în scris că ochiul, prins în mreaja lumii, începe să-şi restrângă unghiul privirii: „Mergând grăbiţi prin viaţă, uităm adeseori să privim alături“ (p. 168). Tainica întâlnire dintre privirea părintelui Timotei şi chipul semenilor se petrece zilnic în paginile scrise de mână, uzate de deasa răsfoire, dar înnoite de continua citire a pomelnicului. Cartea de faţă este scrisă sub umbra acestui pomelnic; chipurile nuanţat zugrăvite au fost atent curăţite prin liturgica şi permanenta pomenire a luminii din ele. De aceea, părintele nu este doar un povestitor cuceritor sau un portretist pasionant, ci devine iconar. Nu caută ierarhizări sau etichetări, nu doreşte să ridiculizeze defecte, ci să picteze ceea ce doar prin iconomie şi pentru neputinţa umană se poate aşterne pe pânza degradabilă sau se poate înfăţişa pe lemnul supus stricăciunii: lumina din Lumină. Cu pasiune, având răbdare de miniaturist şi măiestrie de narator, descrie, prin condeiul povestitorului de atmosferă, întâmplări ce ar putea fi strivite de tăvălugul istoriei. Cu o gândire de teolog - îndreptată către veşnicie, folosind slovă de cronicar - puternic ancorată în timpul fizic, îmbrăcând gândul frumos în rafinament literar, fără patimă şi fără grabă, părintele Timotei priveşte pur şi simplu oamenii. Pe tot parcursul lecturii treci din timp în eternitate, din imaginar în concret, de la date şi referinţe istorice la trăiri şi atitudini sufleteşti, de la descrieri realiste la contemplaţii metafizice. În permanenţă ai tendinţa să-ţi imaginezi, să evadezi într-o lume o ideilor, dar părintele are întotdeauna grijă să frângă zborul, inserând elementele perceptibilului. Scriitorul Grigore Ilisei, prefaţatorul cărţii, este şi el fălticenean. În paginile pe care părintele Timotei le oferă omului de cultură este consemnată şi o mărturisire a scriitorului Grigore Ilisei din prefaţa unui album fălticenean: „Pământul acesta, sfinţit de atâtea generaţii, ne cheamă irezistibil mereu“ (p. 117). Părintele - simţind această chemare - îi dă răspuns nu prin descrierea priveliştii, ci prin consemnarea privirii celor care au sfinţit locul. Părintele leagă omul de loc şi face din loc un mărturisitor al omului. Sensibilitatea diferitelor generaţii fălticenene, care s-a sedimentat în solul spiritualelor moşteniri, este purtată de omul locului. Astfel, recunoaştem oamenii după locuri şi locurile după oameni. Atunci când citim o carte ne întâlnim cu autorul, avem acces în sistemul lui de valori, descoperim slăbiciuni şi analizăm judecăţi, putem observa complexe şi citi aspiraţii. Însă cartea de faţă nu ne oferă doar şansa de a ne întâlni cu autorul, ci de a ne bucura de întâlnirile lui, de a ne folosi de călătoria sa căutătoare prin cuvintele şi atitudinile celor pe care drumul istoriei i-a scos în cale. De la cadre generale, arhitectura textului trece, cu naturaleţe, către detalii ce dau savoare descrierii şi emoţie povestirii. Frazele nu te lasă placid, ci induc mereu tensiunea aşteptării, dorinţa de a-l întovărăşi pe autor în drumul iniţiatic prin concluziile neaşteptatelor, dar nu incidentalelor găsiri sau regăsiri. Dar, paradoxal, deşi neastâmpărul noutăţii nu lasă saturaţia să se înfiripe, simţi nevoia să te opreşti în drumul lecturii, dar nu pentru a cuvânta. Aşa a fost durat textul amintirii, cu multe popasuri, care au legat întâmplările de persoane. Avem în faţă o fărâmă din ritmul liturgic, ordonat, dar nu monoton, previzibil în tipic, dar mereu nou şi surprinzător prin trăire. Parcurgând paginile cărţii, avem percepţia ordinii, cuvintele se aşază cuminţi în frază, chemând cititorul să le urmeze ritmul. Nu simţi nevoia să intervii, să completezi sau să-ţi exprimi pertinenta părere. De ce? Poate că eşti atent să nu pierzi detalii, sau poate din teama de a nu impieta, chiar prin gând, atât de umanul dialog dintre persoane care ştiu să articuleze voroava inimii. Schiţele de portret, relatările sau povestirile, deşi autonome şi secvenţionale, converg, uimitor de firesc, către un autoportret literar. Nu sunt etalate calităţile sau supralicitate „smerit“ defectele, ci autorul se recomandă prin raportarea la cei de lângă el. Nu se compară, ci se priveşte privind, se mărturiseşte mărturisind, se descrie descriind şi se descoperă descoperind. Citind cartea, doreşti să-l întâlneşti pe autor, cu gândul că este un om care descoperă, preţuieşte şi, mai ales, nu uită lumina din cuvânt, din faptă şi de pe chip, ci o preface în amintire.