Prietenia și rugăciunea sfinților, nădejde pentru o lucrare roditoare
Orice aniversare reprezintă o bucurie sfântă a unei împliniri rodnice și este așezată întotdeauna sub semnul binecuvântării lui Dumnezeu. E momentul în care se impune un răgaz, un timp care te silește să te aduni în sine, pentru a înțelege cum Dumnezeu umple vremurile cu sensuri nevăzute. În astfel de clipe ale bucuriei sufletești, Îi cerem cu recunoștință, cum arată și rugăciunea Te Deum-ului, să înmulțească darurile primite de la El, „de la Care și prin Care sunt toate”.
Un moment încărcat de profundă semnificație, nu doar pentru ierarhi, ci și pentru toți cei care s-au alăturat în comuniune de rugăciune și iubire, a avut loc în anul mântuirii 2024, cu prilejul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 11 și 12 iulie, prezidată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, când s-a hotărât canonizarea unor părinți, mărturisitori ai dreptei credințe și mari duhovnici din perioada comunistă.
Dintre chipurile eclesiale recent canonizate, unii au fost, de-a lungul existenței lor vremelnice, prieteni apropiați ai celui de-al șaselea arhipăstor al Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ei au constituit și constituie modele de urmat, atât pentru Preafericirea Sa, cât și pentru ierarhii, slujitorii Bisericii, monahi și credincioși, mai ales în lucrarea de mărturisire a credinței într-o perioadă dificilă, ostilă învățăturii Evangheliei. Sfinții trăitori în veacul trecut, prin pilda vieții lor și râvna de care au dat dovadă, îi inspiră pe slujitorii Bisericii de acum și pe cei de mâine să ostenească mult în ogorul Domnului pentru dobândirea harului, pe drumul sfințeniei.
Dintre sfinții de curând canonizați de Biserica Ortodoxă Română mă voi referi la câteva figuri hieratice, pe care cei mai mulți dintre noi le cunosc din istorisirile sfinte, din mărturiile altora și din exemplul pe care l-au lăsat posterității.
Cel dintâi, ținând cont de legătura sufletească și de lucrarea academică îndelungată, este Sfântul Părinte Mărturisitor Dumitru (Stăniloae), pe care Preafericirea Sa l-a cunoscut după absolvirea Institutului Teologic de Grad Universitar din Sibiu, în anul 1974, an în care a început și cursurile Școlii Doctorale de la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, avându-l îndrumător pe marele teolog. Personalitate marcantă a Ortodoxiei, profesor universitar de mare profunzime, scriitor, traducător, cărturar, dar mai ales trăitor și iubitor al cuvintelor Evangheliei și al scrierilor Părinților filocalici, el însuși devenind părinte filocalic, Părintele Dumitru Stăniloae a trecut prin încercările regimului comunist, timp în care a cunoscut anii de temniță și a fost alungat departe de locul care i se cuvenea. Prin credință a reușit, după o perioadă de umilințe și îndelungată răbdare, să revină la catedră, împlinindu-și astfel activitatea academică, fiind model pentru mulți teologi și slujitori ai Bisericii. Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de astfel de modele. Doar o persoană smerită și, în același timp, erudită a putut suporta umilința și desconsiderarea staturii sale teologice și duhovnicești de către cei care au persecutat Biserica și pe slujitorii ei. Cine ar trece ușor peste o defăimare, uneori generalizată? Cred că nu mulți. Cu toate acestea, nu s-a rușinat rămânând fără suportul titlurilor academice, știind că adevărata persoană se află în interior, acolo unde se găsește și Împărăția cerurilor (Luca 17, 21). Există o pildă iconică a Sfântului Antonie, în care o persoană a venit să întrebe cum poate trece peste o problemă dramatică a vieții, iar sihastrul i-a răspuns simplu: cu smerenie. Așa a trecut Părintele Stăniloae peste nedreptățile venite din partea oamenilor vremii, reușind să împărtășească ucenicilor mai întâi lecția smereniei.
Dintre ucenicii săi, se pare că cel mai devotat și apreciat a fost tânărul teolog Dan Ilie Ciobotea, care, la recomandarea Părintelui Dumitru Stăniloae, a plecat în străinătate pentru a-și continua studiile academice, obținând un doctorat în teologie la Universitatea din Strasbourg și beneficiind de stagii de pregătire teologică și filologică în Germania și Marea Britanie. Din acei ani, amintirile ucenicului marelui teolog și profesor Dumitru Stăniloae sunt elocvente. Întrucât călătoreau împreună la conferințe și congrese internaționale, învățăcelul își amintea, cu ani în urmă, de starea firească a profesorului de teologie trăitor, de rugăciunea plină de căldură pe care o înălța către Dumnezeu la sfârșitul fiecărei zilei. Așa am aflat că în rugăciunile venerabilului preot profesor se regăseau atât cei de demult, pe care îi pomenea cu multă credință, cât și cei din vremea sa, pentru care cerea mila și bunătatea lui Dumnezeu.
Uimit de frumusețea și simplitatea unor astfel de rugăciuni, Părintele Patriarh spunea că acesta este firescul sfințeniei. De altfel, Sfântul Preot Dumitru Stăniloae mărturisea că L-a căutat și descoperit pe Dumnezeu în oamenii din satul lui și în cei pe care i-a întâlnit mai târziu, în cărți, idei și simboluri, dar mai cu seamă în rugăciune. Fiind povățuit de marii Părinți ai Bisericii care au teologhisit despre rugăciune, sfântul teolog a tradus din opera lor, oferindu-ne completa ediție a Filocaliei, publicată în perioada grea a regimului comunist, lucrare care a însemnat, în acea vreme, o adevărată izbândă pentru teologia patristică românească.
Nu pot să nu-mi amintesc de grija celui care s-a bucurat de rugăciunea, îndrumarea și dragostea Părintelui Stăniloae. Din anii slujirii mele diaconești reafirm că, ori de câte ori veneam la București, Părintele Patriarh, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, trimitea daruri Părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care se bucura de acestea împreună cu soția sa, Maria, cum era încântat de vizitele pe care tânărul Mitropolit de atunci le făcea ilustrului său profesor, în casa din strada Cernica, nu departe de centrul Capitalei. În ziua din urmă a petrecerii către cereștile lăcașuri a marelui teolog, Mitropolitul Daniel Ciobotea i-a fost alături, cum i-a fost și în suferință, cu câteva luni mai înainte, la înmormântarea smeritei și mult evlavioasei preotese Maria.
Continuând șirul celor canonizați recent de către Biserica Ortodoxă Română, apropiați ai Părintelui Patriarh, gândul meu se îndreaptă către marele duhovnic, misionar, sihastru și mărturisitor al cuvintelor Evangheliei, Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria. Întâlnirea inspirată dintre evlaviosul Avvă și Dan Ilie, actualul întâistătător al Bisericii noastre strămoșești, a avut loc în vremea când tânărul teolog studia la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu și se datorează părintelui profesor Mircea Păcurariu, care, alături de un grup de studenți de la Sibiu, a poposit la Mănăstirea Sihăstria, prima din șirul nenumăratelor întâlniri care au continuat până în anul 1998, vreme de aproape 30 de ani. În acest răstimp, teologul Dan Ilie revenea la Sihăstria pentru o zi, două sau chiar mai multe. Asemenea a fost și popasul binecuvântat din vara anului 1987, când, la îndemnul binevoitor, cald și înțelept al Patriarhului Teoctist, profesorul Dan Ilie Ciobotea a ales calea monahală, devenind monahul Daniel. Acestea se petreceau la sărbătoarea Schimbării la Față, în paraclisul Mănăstirii Sihăstria, cu hramul „Sfinții Ioachim și Ana”, rectitorit de Părintele Cleopa, după ce mica bisericuță de iarnă a chinoviei sihastre trecuse prin flăcări.
Sub mantia și cu rugăciunea arhimandritului Cleopa, prin mâinile arhimandritului Victorin Oanele, novicele profesor de teologie era îndemnat de Părintele Cleopa în cuvinte patericale să urmeze drumul slujirii Mântuitorului și al Bisericii.
În obștea de la Sihăstria se afla în acei ani, într-o grea suferință, marele rugător și duhovnic, călugărul isihast Paisie Olaru, la patul căruia monahul, ierodiaconul, ieromonahul și arhiereul Daniel Ciobotea a îngenuncheat adeseori, o dată fiind însoțit de Patriarhul Teoctist, la puține zile după întronizarea sa ca Mitropolit al Moldovei și Bucovinei.
Gestul oarecum neașteptat al unui ierarh a fost îndată urmat și de cel al Patriarhului Teoctist, care, la venerabila sa vârstă de aproape 80 de ani, a îngenuncheat la patul bătrânului și smeritului Avvă. În același an, în luna octombrie, marele duhovnic se îndrepta către răsplata binemeritată și începutul veșniciei.
Vorbind despre cel recent canonizat, Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, Patriarhul Daniel spunea: „În timp ce în București și în alte locuri ale țării se dărâmau biserici, Părintele Paisie zidea tainic, duhovnicește, biserici în sufletele celor care veneau la el pentru spovedanie”.
El, marele duhovnic Paisie Olaru, care s-a identificat întru totul înaltelor trăiri monahale, îi întruchipează pe cei care au continuat și continuă lucrarea sihaștrilor și monahilor din veacurile trecute până în vremea noastră, cu nădejdea că această lucrare sfântă va fi continuată cu râvnă mai departe.
Așa cum s-a întâmplat și în cazul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, Patriarhul Daniel, pe atunci Mitropolit, a fost alături de Sfântul Cuvios Părinte Paisie Olaru în ziua înmormântării sale la Sihăstria, în acel octombrie din anul 1990. După opt ani, trupul Sfântului Cuvios Cleopa a fost înhumat alături de cel al Cuviosului Paisie, cu care a avut o prietenie sfântă, împlinindu-se o veche făgăduință pe care și-o făcuseră cu multă vreme în urmă. Deși au fost așezate în cimitir, trupurile celor doi cuvioși meritau încă de pe atunci să fie depuse în biserică.
Din voia Preamilostivului Dumnezeu, a venit vremea ca moaștele lor să fie scoase din mormânt și aduse în sfântul lăcaș, unde se cuvine să rămână spre a fi cinstite pentru fidelitatea față de învățătura Evangheliei și pentru râvna lor de apostoli și trăitori, asemenea marilor Părinți ai pustiei de altădată.
Între apropiații Patriarhului României așezați recent în soborul sfinților români se află și Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian (Boghiu) de la Antim, pe care Preafericirea Sa l-a întâlnit în anii de studii doctorale la București, dar mai ales în perioada când, revenind de la Bossey și stabilindu-se la Mănăstirea Antim, a fost alături de cunoscutul duhovnic al Bucureștilor, cu care liturghisea în duminici și sărbători. În multe rânduri, Părintele Sofian îi adresa invitația conferențiarului Daniel Ciobotea, pe atunci protosinghel și consilier patriarhal, să rostească cuvânt de învățătură.
Atmosfera duhovnicească de rugăciune și evlavie din acea vreme de la Mănăstirea Antim rămâne de neuitat. Mulțimea credincioșilor care veneau să participe la Sfânta Liturghie, la slujba Paraclisului Maicii Domnului săvârșită duminică seara, la slujbele de priveghere, la Sfântul Maslu, la spovedanie și cateheze, aminteau, măcar pentru o clipă, de momentele pline de emoție din vremea de altădată a „Rugului Aprins”, mișcare isihastă din ctitoria Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul.
În același șir de prieteni și cunoscuți ai Patriarhului se așază și Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț (arhimandritul Dometie Manolache), un cunoscut misionar, duhovnic și binefăcător al monahilor și credincioșilor din Apuseni, care și-a încheiat viața aproape ca un martir la Mănăstirea Râmeț din Munții Apuseni. Arhimandritul Dometie a fost coleg la studiile de doctorat cu Părintele Patriarh. Venea cu greu, călătorind noaptea, cu trenul, atunci când obligațiile Școlii Doctorale îl chemau la București. Uneori era văzut ațipind câteva ceasuri în sala de curs sau pe vreun hol al facultății. Adesea arăta colegilor săi mai tineri, prin tăcerea, simplitatea și bunăvoința lui, virtuțile evanghelice care trebuie să-i ghideze în activitatea lor de cercetare și propovăduire a Adevărului.
Acești Sfinți Părinți amintiți constituie modele înalte de slujire ale Bisericii și cred că au contribuit la formarea spirituală, intelectuală și academică a Patriarhului României, care s-a inspirat, în primul rând, din învățătura sfântă a Bisericii, precum și din trăirile purtătorilor de Dumnezeu Părinți care au slujit Biserica în vremuri grele.
Amintesc că Preafericitul Părinte Daniel este singurul Patriarh din istoria Bisericii noastre care a avut privilegiul - dar special de la Dumnezeu - de a cunoaște și de a se bucura de prietenia sfinților care au strălucit într-un veac întunecat, cu nenumărate provocări și încercări pentru Biserică.
Dacă în vremea Patriarhului Justinian au fost trecuți în rândul sfinților ierarhi, călugări, dar și credincioși și s-a generalizat cultul unor sfinți ale căror moaște se află spre cinstire în țara noastră, iar în vremea Patriarhului Teoctist această lucrare sfântă de canonizare a unor noi sfinți a continuat, Patriarhul Daniel a avut bucuria să-i cunoască personal pe mulți dintre sfinții contemporani de care am amintit, dar și pe unii dintre ceilalți propuși spre canonizare, despre care a aflat cuvinte pline de învățături și lumină, transmise prin intermediul ucenicilor sau al biografiilor lor.
Aceștia sunt Părinții care i-au născut pe ucenici, prin Evanghelie (1 Corinteni 4, 15). Genealogia hristică se prelungește prin filiația duhovnicească. Părintele duhovnicesc naște un fiu duhovnicesc, care la rândul său devine părinte prin ascultare. După cum știm din Evanghelia după Ioan (6, 57), Domnul Hristos spune că a fost trimis de Tatăl și trăiește prin Tatăl, iar viața Sa a învins moartea prin chiar fireasca Sa ascultare de Tatăl, față de care s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), rămânând pentru noi exemplul desăvârșit de ascultare.
Cârmuitorul Bisericii noastre a urmat icoana înțelesurilor dumnezeiești și a devenit Părinte prin felul în care s-a raportat la sfinții veacului nostru. Această relație cu sfinții este, de altfel, și cea care pune în lumină titulatura de „patriarh”, cuvânt care are în etimologia sa vocabula pater (tată), el fiind, astfel, întâiul părinte al neamului nostru.