Prietenii, cetăţi inexpugnabile
Trăia odată, într-o ţară îndepărtată, un împărat puternic şi înţelept. Era bătrân şi văzând că zilele care îi rămâneau de trăit se împuţinau, se frământa de ce avea să se întâmple cu minunata lui împărăţie, cu fiul său atât de tânăr şi lipsit de experienţă, înconjurat de atâţia duşmani care-i râvneau moştenirea.
Aceste gânduri îl tulburau pe împărat până într-atât, încât ajunse să-i spună tânărului prinţ: „Fiule, eu nu voi mai domni multă vreme şi nu ştiu ce se va întâmpla după moartea mea. Sunt mulţi care râvnesc acest tron. Îmi este teamă de ce se poate întâmpla cu împărăţia şi cu tine. Aş muri împăcat dacă aş şti că ai un adăpost sigur dacă se abate peste tine vreo primejdie. De aceea, te îndemn să te duci prin împărăţie şi să clădeşti cetăţi întărite în toate colţurile ţinutului“.
Ascultător, tânărul o porni de îndată la drum. Parcurse întreaga ţară, străbătu munţi şi văi şi, acolo unde găsea câte un loc potrivit, înălţa câte o cetate puternică, de neînvins.
Toate acestea au fost făcute cu bani mulţi, dar prinţul nu precupeţea cheltuielile: erau în joc viaţa şi tronul său.
După o vreme, tânărul se întoarse la palatul tatălui său. Ostenit şi slăbit, dar mulţumit că dusese la îndeplinire porunca bătrânului împărat, a fost întrebat de acesta: „Cum a fost fiule? Ai făcut ceea ce ţi-am cerut?
Da, tată, răspunse prinţul. Toată ţara e plină de cetăţi de necucerit, în pustiuri, în munţi, în codri.
Auzind cuvintele fiului său, împăratul, ciudat, nu se bucură pentru reuşita prinţului, ci clătină din cap, cuprins de o amară nemulţumire.
„Nu la asta cugetam eu, fiule. Trebuie să te întorci şi să o iei de la capăt. Fortăreţele pe care le-ai construit cu siguranţă că nu te vor proteja în caz de primejdie; vei fi singur, şi zidurile, pietrele nu vor fi de ajuns ca tu să te fereşti de capcanele potrivnicilor tăi. În inima oamenilor cinstiţi şi de treabă trebuie să-ţi construieşti tu adăpost. Caută-i pe oamenii aceştia şi câştigă-le prietenia. Numai aşa vei şti unde să-ţi găseşti refugiul în clipele grele. Acolo unde omul are un prieten de nădejde, află şi sprijin la nevoie“. Prinţul o porni din nou la drum. De această dată, nu mai căuta pustiurile sau pădurile, râpele sau munţii, ci oamenii pentru a-i cunoaşte şi a-i îndrăgi. E drept, lucrul dură mult mai mult. Când ajunse din nou la palat, tatăl său tocmai se stingea. Dar fiul avu timp să-i spună părintelui său că a reuşit şi acum nu mai are nici un duşman de care să se teamă. (Adaptare după o povestire din volumul Istorioare pentru suflet, Bruno Ferrero, Galaxia Gutenberg, 2007)