Prigonirea creştinilor şi propaganda romană
Zilele de linişte duhovnicească şi lipsă de prigoană (fizică) pe care le trăim azi, cel puţin la noi în ţară, zile în care bisericile sunt deschise, iar cultul creştin permis, ne par o normalitate în care ne-am născut, am trăit şi am evoluat. E foarte dificil pentru mintea noastră de acum să-şi imagineze ce însemna prigoana pentru numele lui Hristos, ce însemna să te ascunzi pentru a participa la slujbă şi ce luptă grea era în sufletul unui creştin când era obligat să se lepede de credinţă sau să aleagă între Mântuitorul şi propria sa viaţă. Acum 1.700 de ani lumea arăta altfel, să fii creştin era o chestiune de viaţă şi de moarte, la propriu, iar mucenicia pentru numele lui Iisus ceva la ordinea zilei.
Era luna martie şi cel de-al nouăsprezecelea an de domnie a unuia dintre cei mai infami şi mari prigonitori ai lumii creştine din Imperiul Roman: Diocleţian. În preajma praznicului patimilor Mântuitorului s-au publicat nişte decrete împărăteşti prin care se specifica faptul că bisericile trebuie făcute una cu pământul, iar Scripturile creştinilor aruncate în foc. Dacă ne aducem aminte şi de piromanul Romei, împăratul Nero, vedem că focul este o obişnuinţă în ideea de distrugere comună a liderilor romani. Creştinii care deţineau o funcţie publică trebuiau neapărat destituiţi, deoarece treburile imperiului nu puteau funcţiona cu participarea adepţilor lui Hristos, lucru care şi până în ziua de azi are ecou printre „literaţii” şi „oamenii de ştiinţă” care acuză creştinismul ca principală cauză pentru care nu a evoluat lumea mai repede. Pentru creştinii aflaţi în servicii particulare era imperativ necesar să fie lipsiţi de libertate, dacă vor continua să rămână fideli lui Hristos şi nu vor jertfi zeilor.
Exemplele de „modernism”
Nu după mult timp s-a hotărât ca toţi capii Bisericii de pretutindeni să fie puşi în lanţuri şi apoi siliţi să aducă ofrande idolilor. Din acest moment creştinii se vor împărţi în două categorii: martirii sau mucenicii care au luptat împotriva prigonitorilor prin energie morală şi curaj, păstrându-şi valorile şi credinţa indiferent de vreme, şi laşii sau fricoşii care au apostaziat, care după vorbele Mântuitorului şi-au salvat trupul, dar şi-au pierdut sufletul. Cei care „îndrăzneau” să nu se lepede de credinţă erau biciuiţi fără milă, jupuiţi de piele în chinuri groaznice cu căngi de fier, torturaţi în chipuri înspăimântătoare (bineînţeles în scop „pedagogic”, pentru a da exemplu), de torţionari reprezentanţi ai „modernismului” hotărâţi să încheie cât mai repede cu înapoiaţii creştini. Prigonitorii erau „modele” de cizelare şi emancipare care, nu-i aşa?, au adus în lume mai repede civilizaţia, că doar din cauza creştinilor lumea nu era evoluată. Sigur că la acel moment romanii nu vedeau lucrurile aşa, dar noua învăţătură adusă de Iisus şi modul în care se purtau adepţii lui nu rezonau cu păcatele lor, cu forma lor abruptă şi brută de trai zilnic, creştinii erau net superiori prin modul în care se raportau la viaţă şi la lucrurile cotidiene, iar romanii vedeau asta. Pentru creştini, teama de împărat nu mai exista, aveau un alt Împărat cu mult mai bun. Frica de orice fel dispăruse şi ea, pentru că în viziunea creştinilor prigoana şi chinurile pentru numele lui Hristos vin cu o mare răsplată la Dumnezeu. Astfel de oameni nu pot fi stăpâniţi uşor, iar lui Diocleţian, deşi era mare şi tare, i se strecurase în inima sa mică teama că-şi va pierde autoritatea şi chiar scaunul dacă se lăsa înconjurat de astfel de oameni. Cum să fie un om simplu mai bun decât însuşi împăratul care se considera de natură divină?
Prigoana prin viclenie
O altă metodă de prigonire a creştinilor era plină de făţărnicie şi ticăloşie. Unii dintre ei erau duşi în faţa ofrandelor zeilor şi puşi să jertfească. Dacă refuzau, erau aruncaţi afară, nevoiţi fiind apoi să suporte oprobriul public de la cei care credeau că au jertfit, deşi aceia nu jertfiseră. Asta era o metodă diavolească de a strecura în suflet îndoiala, semn că prigoana nu însemna neapărat jertfirea către idoli, ci era mult mai mult decât atât, o prigoană de ordin duhovnicesc, de fapt prigonitorii, la fel ca duhul cel rău, urmăreau şi pierderea sufletului credincioşilor, nu doar a trupului. Din punct de vedere duhovnicesc putem interpreta şi altfel lucrurile. E foarte probabil ca diavolul să fi intuit vremurile de pace şi bunăstare pe care le vor trăi creştinii Imperiului Roman în perioada imediat următoare şi a lucrat prin Diocleţian şi Galeriu prigoane incredibil de intense, bineînţeles cu scopul de a termina cu creştinii până la instalarea lui Constantin.
Creştinismul, plaga care îi făcea pe oameni să devină mai buni
Potrivit lui Lactanţiu, Galeriu este cel care a instigat pe Diocleţian la persecuţie, întrucât era fiul unei preotese păgâne fanatice. Cauzele obiective pentru care a început această prigoană nu pot fi identificate, un posibil motiv ar fi că între soldaţii romani creştinismul prindea tot mai mult teren şi treburile armatei nu mai mergeau conform ideii împăratului. Se întâmpla ca soldatul devenit creştin să renunţe la solda lui şi la slujba militară, transformându-se într-un soldat al lui Hristos, iar acesta nu numai că-şi pierdea rangul şi bogăţia câştigate la locul de muncă, ci îşi putea pierde chiar viaţa. Armata să fie decimată în vreme de pace şi nu în urma luptelor cu barbarii? Cine mai pomenise aşa ceva? Era inadmisibil. Iată că creştinismul devine pentru Imperiul Roman o plagă care îi făcea pe oameni să fie mai buni.
Au scăpat de Diocleţian, au dat de Galeriu
Dar până să ajungem la Edictul lui Constantin cel Mare, să-l trecem în revistă pe nu mai puţin celebrul Galeriu. Dacă nu ştiţi cine este acest Galeriu trebuie să aflaţi că era ginerele lui Diocleţian, coregent al acestuia şi urmaş la tronul Imperiului Roman şi unul dintre cei mai cruzi prigonitori ai creştinilor, căruia cu greu i s-ar putea spune om. Iată un exemplu de „galerism”. Mai întâi i-a tăiat capul întâistătătorului din Nicomidia. Apoi, din senin, a izbucnit un incendiu la palatul împărătesc din Nicomidia şi s-a lansat zvonul că nemernicii de creştini au fost autorii. Din această cauză, s-a dat ordin împărătesc să fie pedepsiţi vinovaţii. A fost trecută prin sabie marea masă a creştinilor, cu familii cu tot, iar alţii au fost arşi de vii. Cine credeţi că a fost vinovat de acel incendiu? Exact, aţi ghicit: Galeriu!
Goebbels al romanilor
Văzând metoda de prigonire instituită de Galeriu, care căuta pricină să ucidă creştini, iar dacă nu o găsea o inventa, mă duce cu gândul la tactica lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei din cadrul celui de-al Treilea Reich. Cu siguranţă că Galeriu ar fi făcut echipă bună cu aghiotantul lui Hitler şi chiar dacă îi despart în timp un mileniu şi jumătate de lume „evoluată”, tacticile celor doi sunt foarte asemănătoare. După cum probabil aţi auzit, poporul german era învăţat, prin uriaşul aparat de propagandă, că de fapt Germania este cea atacată de duşmani. Mai mult decât atât, presa germană, după ce i-a filmat pe bărbaţii evrei, prizonieri amărâţi, epuizaţi de lipsuri şi de frig, nebărbieriţi şi cu privirea rătăcită de greutăţi, susţinea în buletinul de ştiri că „astfel de oameni ar fi atacat casele şi femeile germane, dacă Wehrmachtul nu i-ar fi capturat”.
Ziarul lui Galeriu
Să ne imaginăm cum ar fi arătat presa acelor timpuri dacă pe vremea împăraţilor romani ar fi existat ziare. În primul rând, creştinii nu ar fi avut ce căuta în redacţie, iar presa ar fi fost coruptă de puterea romană. Iată un exemplu de cum ar fi arătat ştirea cu incendiul de la palatul împărătesc din Nicomidia, din ambele puncte de vedere: unul obiectiv, iar celălalt propagandistic. Începem cu ştirea din perspectiva unui ziar neutru şi obiectiv:
Incendiu devastator în Nicomidia
„La orele serii un incendiu de proporţii a cuprins palatul împărătesc al augustului Galeriu din Nicomidia. Focul a cuprins rapid clădirea, care a ars ca o torţă într-un timp foarte scurt. Cauzele izbucnirii acestui incendiu rămân deocamdată necunoscute, martorii oculari spunând că s-au trezit cu o minge de foc uriaşă arzând aproape de casele lor. Autorităţile romane au început imediat o anchetă pentru a afla de la ce a izbucnit incendiul ca să prevină pe viitor să se mai întâmple un astfel de accident”.
Acum să vedem ce ar fi cuprins aceeaşi informaţie găzduită de un ziar corupt, care serveşte interesele împăratului roman. Cu titlu mare, să se vadă.
Creştinii au incendiat palatul lui Galeriu!!!
Duşmanii Imperiului Roman, creştinii lui Hristos, au lovit din nou mişeleşte, de data aceasta reşedinţa augustului nostru Galeriu, în timpul acestei săptămâni. Martorii prezenţi la faţa locului au văzut indivizi înarmaţi cu torţe, care în miez de noapte s-au strecurat pe furiş către reşedinţa imperială din Nicomidia scandând „Moarte împăratului” şi „noi vrem comori în ceruri, nu pe pământ”. Nu după mult timp casa era în flăcări. Împăratul Galeriu a decretat starea de urgenţă şi a emis deja un decret prin care creştinii să fie anihilați pentru că „nu se mai poate trăi alături de aceşti paria ai societăţii care ne ameninţă traiul de zi cu zi şi stopează calea spre progres”, a declarat augustul.
Consecinţele propagandei
La scurt după aceasta s-a dat ordin potrivit căruia toţi conducătorii Bisericii să fie puşi în lanţuri şi aruncaţi în temniţă. Imaginea aceasta a devenit una grotescă. Episcopi, diaconi, preoţi, exorcişti, citeţi; toţi după gratii. Atât de mulţi încât nu mai încăpeau adevăraţii răufăcători. S-a emis apoi un edict, asemănător cu chestiunea pandemiei din zilele noastre. Adică au creat un eveniment şi apoi li s-a spus că dacă vor să fie liberi, să jertfească idolilor. Astfel de prigoane au continuat pe întreg parcursul domniei lui Galeriu, însă în apropiere de moartea acestuia s-a petrecut ceva foarte interesant.
Anularea edictelor de persecuţie
După ce toată viaţa i-a persecutat pe creştini într-un mod diabolic, într-o zi împăratul Galeriu îşi schimbă brusc atitudinea faţă de creştini. O boală îngrozitoare, de nivelul celei care i-a pus capăt zilelor lui Irod, i-a făcut o vizită împăratului Galeriu. Din mare prigonitor şi ucigaş de oameni, Galeriu emite un act de toleranţă prin care el le cere creştinilor, pe care până ieri îi ura din tot sufletul, să se roage pentru el şi pentru bunăstarea Imperiului Roman. Curajosul în faţa vieţii s-a transformat în fricosul din faţa morţii. De la cuvânt la faptă s-a trecut imediat, întrucât zilele împăratului erau numărate. De fapt, la nici o săptămână mai târziu, Galeriu se stinge din viaţă, dând astfel faţă în faţă cu Împăratul pe care L-a prigonit toată viaţa lui.
Urcarea în scenă a lui Constantin
Din păcate, urmările edictului nu au fost respectate decât într-o mică măsură. Moartea imediată a lui Galeriu şi continuarea puterii exercitate de către Maximin în răsărit au dus în continuare la prigonirea creştinilor. Într-o lume coruptă de păcat şi răutate şi într-un imperiu păgân, prigonitor şi hulitor şi-a făcut apariţia Constantin, cel care avea să ajungă sfânt şi care a oferit creştinilor ceva ce nici nu şi-au imaginat vreodată că vor avea: libertate absolută a cultului lor pe teritoriu roman. Edictul de la Milan, emis şi semnat de cei doi împăraţi aliaţi, Constantin şi Liciniu, la anul 313, are o importanţă epocală şi este totodată un paradox, o enigmă a istoriei care face uneori lucrurile să se învârtă cu precizia unei roţi de ceasornic: Imperiul Roman, care a fost atât de mult timp împotriva creştinilor condus de împăraţi prigonitori, vanitoşi, maliţioşi şi crunţi, sigur, cu mici excepţii, cum ar fi Filip Arabul, primeşte creştinismul ca religie de stat. Bineînţeles că asta însemna şi sfârşitul prigoanelor împotriva creştinilor după o perioadă sumbră în care împăratul Diocleţian, antemergătorul lui Constantin, a făcut tot ce a depins de el pentru ca numele de creştin să dispară de pe faţa pământului, într-un mod brutal, punând în afara legii orice manifestare care avea legătură cu Hristos şi pedepsirea aspră a celor care nu se închinau zeilor. Din păcate, Liciniu nu va rămâne constant în ideile sale privind susţinerea creştinismului şi, deşi a semnat Edictul de la Milan alături de Constantin, a început din nou să-i persecute pe creştini între anii 320-324, perioadă în care ne aducem aminte de martirizarea celor 40 de Mucenici din Sevastia, lăsaţi să îngheţe noaptea în apa lacului.
Toate aceste lucruri au fost prorocite de Mântuitorul Care şi-a avertizat ucenicii: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.