Primatul persoanei

Omul contemporan (mai ales românul) se află tot mai mult sub presiunea muncii şi simte din ce în ce mai mult lipsa timpului suficient pentru toate. Lucrează non-stop pentru un viitor incert şi nu mai are prezent. Se bucură doar uneori, când reuşeşte să-şi injecteze cu pasiune un hobby de mult uitat, imitând cu drag şi spor portretul-robot al unui occidental reuşit. Nu mai are timp de citit, este mereu preocupat de problemele de la serviciu, are prieteni, dar nu are timp să îi sune. Din păcate, observăm că din ce în ce mai mult această reţetă se aplică şi pentru cei care îşi pun nădejdea în atotputernicia Bunului Dumnezeu, care ştiu că porunca de a lucra a fost dată omului încă din Rai, iar după cădere, acţiunea lucratului a devenit muncă şi sudoare, iar munca, fie ea fizică sau intelectuală, trebuie să se încadreze în perspectiva lucrării celei sfinte, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.

Credincios sau mai puţin credincios, evlavios sau mai puţin evlavios, chipul omului - angajat sau angajator - care se conturează cu repeziciune astăzi, în vreme de criză economică, este al aceluia care este hiperactiv acasă, la serviciu, oriunde în societate şi chiar în Biserică, dar n-are spaţiu pentru Dumnezeu. De ce toate acestea? Pentru că, întemeiaţi fiind pe tehnologia contemporană, punem accent mai mult pe creşterea productivităţii şi pe reducerea personalului muncitor, pentru că, de cele mai multe ori, munca se absolutizează şi se consacră ca măsură a valorii omului, reuşindu-se astfel deprecierea omului prin transformarea lui în mijloc de producţie. Cauza acestui fenomen este reprezentată, pe de o parte, de lăcomia patronilor, de reducerea salariilor, de nesiguranţa locului de muncă în economia globalizată, precum şi de refuzul constant al nostru, al tuturor, de a ne angaja în activităţi cu caracter neprofitabil. Totul devine deosebit de obositor pentru că au încetat în mare parte contextul şi dorinţa de a aduce prin activitatea zilnică bucuria creaţiei personale şi a comunicării. În fiecare echipă, la fiecare serviciu există un deadline, un target, o echipă de oameni care împreună trebuie să o scoată la capăt. Şi asta poate chiar în fiecare zi, nu doar lunar sau poate anual. De exemplu, acesta este ritmul într-o redacţie de ziar, unde reporterul depinde în realizarea cu succes a misiunii lui de o bună interacţiune cu coordonatorul sau chiar cu colegul fotograf, unde timpul omului din prima linie poate influenţa eficacitatea editorului de pagină sau chiar a corecturii şi unde poate chiar lipsa unei virgule poate da peste cap munca de o zi a unor tehnoredactori (roboţei ascultători şi profesionişti, fără de care nu existăm). Nimeni nu-şi doreşte să lipsească vreo virgulă sau să fugă un rând la tipar, pentru că angajatul credincios, dincolo de orice tip de lege sau măsură, are dragoste de oameni şi lucrează toate ca pentru Dumnezeu. Şi totuşi, dacă lipseşte o virgulă, dacă s-a greşit un titlu sau dacă a fugit un rând la tipar, orice tip de hotărâre nu trebuie prestabilită prin prevederi pur normative, ci dimpotrivă, orice decizie trebuie luată în funcţie de situaţia concretă sau chiar de realitatea inepuizabilă a persoanei cu daruri şi neputinţe. Sâmbăta s-a făcut pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă. Aşadar, legile, canoanele, rânduielile sunt date pentru om şi pentru îndreptarea acestuia, dar omul nu este robul legilor şi al canoanelor. Orice canon, orice măsură trebuie aplicate cu dragoste şi indulgenţă. Orice lege şi orice greşeală nu se judecă la modul general şi impersonal, fără a fi pusă în legătură cu persoana concretă, fără a fi luat în calcul primatul persoanei în faţa celor trecătoare. Abordarea impersonală a lucrurilor, obiectivizarea şi considerarea lucrurilor în mod separat de om atrag după sine atenuarea până la mortificare a simţului pentru realităţile spirituale pentru care, până la urmă, ne zbatem şi muncim. Împărţim oamenii în drepţi şi păcătoşi, harnici şi mai puţin harnici, oneşti sau hoţi. Această morală şi verdict omenesc nu este totdeauna în consonanţă cu pedagogia divină, pentru că în Biserică iubirea nu reprezintă un principiu moral, abstract, ci însuşire ontologică a lui Dumnezeu, iar când ţinerea poruncilor nu este încadrată în perspectiva comuniunii cu ceilalţi, aceasta se transformă într-o practică pur juridică, care atrage după ea ispita îndreptăţirii de sine, făcând victime sigure şi ucigând conţinutul relaţiei interpersonale.