Primejdia mărturisirii (I)

Acest titlu, contrariant la prima vedere, m-a urmărit mult timp, am căutat să îi prind sensul adânc. El este surprinzător pentru spaţiul creştin, în care valoarea mărturisirii a fost de mult consacrată. De altfel, e uşor de înţeles că orice confesiune, făcută la întâmplare, ne sporeşte vulnerabilitatea. Înţelepciunea populară spune că, dacă ai un secret pe care nu-l mai poţi păstra, trebuie să te duci în pădure, să sapi o groapă adâncă, să spui acolo secretul tău şi apoi să astupi bine groapa. În acest sfat amar sunt ascunse milenii de experienţă umană, şiruri lungi de situaţii disperate în care omul s-a văzut descoperit în toată slăbiciunea lui, hăituit, maltratat. Oamenii au simţit nevoia să spună ce au pe suflet şi apoi au fost pedepsiţi. Li s-a întors spatele, au fost denunţaţi, ucişi. S-au stricat prietenii, s-au distrus iubiri de o viaţă, s-au sfârşit cariere. Şi totuşi, această nevoie de a mărturisi rămâne o constantă a firii omului. Povestind, oamenii îşi mai alină sufletul, capătă putere. Oricât ar fi primejdia de mare, oricât ar fi riscul de tăios, persoana umană găseşte motivaţia pentru a le înfrunta. A existat întotdeauna intuiţia că, prin confesiune, este clarificat adevărul, se apucă taurul de coarne şi nuanţa autopunitivă nu a fost deloc exclusă.

Michel Foucault, în „Anormalii“ (ed. Univers, 1999) are în vedere stări extreme, care pot fi soluţionate prin mărturisire. El studiază situaţia generală din Europa, în domeniul psihiatriei, dar şi în cel al credinţei, şi arată că mărturisirea este strâns legată de ideea pedepsei. Dar, la origine, spovedania nu ţinea de ritualul penitenţei. Mai târziu, în ritualul european creştin al penitenţei, mărturisirea a devenit necesară şi chiar obligatorie. Rostul acestei mărturisiri şi rolul ei au fost considerabil schimbate, arată autorul, din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea. Penitenţa, în creştinismul primitiv, era un statut asumabil în mod deliberat, într-un anumit moment al existenţei, din diverse motive, legate, în general, de un păcat. Penitenţa se făcea o dată în viaţă. Statutul de penitent era conferit de un episcop, şi numai de el, printr-o ceremonie publică, în cursul căreia penitentul era în acelaşi timp pedepsit şi încurajat. După ceremonie, penitentul intra în ordinul penitenţei. Erau nişte exigenţe greu de îndeplinit. Urma un act solemn de reconciliere, nu fără anumite obligaţii, care continuau, uneori, toată viaţa. În cadrul acestui ritual, mărturisirea publică nu era deloc impusă, iar cea particulară nici măcar nu exista, deşi cel care cerea statutul de penitent prezenta episcopului nişte motive. Dar ideea că mărturisirea are un rol important în repudierea păcatului era exclusă. Respingerea păcatelor depindea de severitatea pedepselor. Aproximativ din secolul al IV-lea apare penitenţa „plătită“. Prima formă de penitenţă avea model ecleziastic. A doua, însă, cea plătită, era un model laic, judiciar şi penal şi a fost instaurată pe baza penalităţii germanice. Păcatele aveau tarife diferite, ceea ce obliga la descrierea lor. Astfel începe să se formeze nucleul mărturisirii. Teologii vremii arată că păcătosul trebuia să meargă la preot şi să descrie păcatul, aşa cum bolnavul merge la doctor şi descrie boala. Pentru moment, nu mărturisirea declanşează iertarea, ci plata. Abia între secolele VII şi X se mută accentul pe actul spovedaniei, care determină un sentiment de ruşine şi astfel ajută la uşurarea răului din om. Mărturisirea însăşi este privită ca un fel de pedeapsă, un început de ispăşire. Ea îşi are rolul său terapeutic prin faptul că este un sacrificiu asumat şi provoacă umilinţa. Se ajunge la concluzia că o mărturisire suficient de umilitoare poate ţine loc de penitenţă. Începând cu secolele X şi XI se răspândeşte confesiunea în rândul laicilor. La urma urmei, au gândit ei, dacă ai comis un păcat şi nu ai un preot în preajmă, poţi să povesteşti păcatul cuiva şi să te ruşinezi de fapta comisă. Putem deja recunoaşte simulacrele de ispăşire din cabinetele de psihoterapie moderne. Mărturisirea şi libertatea de exprimare se află faţă în faţă, se definesc reciproc. Regula tăcerii este la fel de importantă: trebuie să spui totul, dar numai în anumite condiţii. În rest, e mai bine să taci.