Primele clipe din lumea cu dor (2)

Obiceiurile de la naştere cuprindeau, potrivit lui Ivan Evseev, un mare număr de acte magice apotropaice, de apărare a lehuzei şi a pruncului; ele includ atât mijloace şi practici acceptate de Biserică (rugăciuni, aprinderi de lumânări şi candele, icoane sfinte, crucea şi semnul crucii), cât şi procedee de apărare magică (descântece, obiecte de fier, mături, cercuri şi noduri, lacăte şi chei, fumigaţii, plante apotropaice etc.). O parte din aceste obiceiuri le-am aflat deja săptămâna trecută; o altă parte vor fi prezentate în continuare.

Locul pe care năştea femeia grea era, cel mai adesea, pământul din gospodărie şi în special cel din casă; astfel, „se credea înainte vreme că e mai bine ca femeia să nască pe pământ“ (Şcheia - Iaşi) „pentru că-i mai uşor“; motivaţia din zona Vrancei era următoarea: „Să aibă legătură cu muma roditoare“; alteori, năştea lângă vatră sau lângă pat, dar tot pe pământ, existând în acest sens o mulţime de atestări din toată ţara; pe vatră, pe pat, pe cuptor, pe covată sau pe scândură sunt celelalte locuri unde, mai rar, năştea femeia. Aşadar, naşterea direct pe pământ se pare că era regula care guverna pe vremuri lumea satelor noastre. Cu privire la acest aspect, iată ce ne spune etnologul Ion Ghinoiu: „Era un obicei preistoric de întâmpinare a noului născut în contact direct cu Pământul-Mamă“; (…) „peste tot se credea că (această) naştere este mai uşoară“; „prima grijă (…) era deci de integrarea copilului în lumea fizică, telurică, şi apoi în lumea socială, spirituală“. Mai mult, dacă femeia se întâmpla să nască departe de locuinţă (locul firesc unde trebuia să nască!), trebuia făcut un rit de reparare: copilul era adus în poală acasă, aici fiind aşezat pe pământul de lângă vatră. Deoarece ar exista demoni (Samca, Avestiţa, Aripa Satanei, Muma Pădurii, Potca) care împiedică „facerea“, credinţă răspândită de altfel în lumea întreagă, strămoşii noştri au închipuit o serie de practici magice de uşurare a naşterii, în multe dintre acestea moaşa fiind personajul central. Astfel, aceasta bătea cu piciorul în pământ ca să fugă răul, făcea baie femeii cu ovăz sau cu floare de fân pe tot corpul, îi punea lut cald pe burtă, o afuma cu seu pus într-o oală cu cărbuni, îi punea fân încins, sticle cu apă caldă sau cărămizi calde lângă şolduri, îi rupea cămaşa la gât, îi punea, imediat după naştere, lut ud pe burtă, punea „locul copilului“ (placenta) într-o oală şi-l îngropa în grădină, într-un colţ al camerei sau la piciorul patului, cât mai adânc în pământ (în groapă punea şi un bănuţ „ca să fie de norocul copilului“!) şi multe, multe altele. Statut secundar la venirea pe lume a copilului aveau bărbatul şi naşa celei care năştea, descântătoarea satului („o femeie pricepută“) sau un om care avea puşcă. Astfel, prin unele locuri, lehuza îşi ţinea bărbatul de gât, în timp ce naşa spăla inelul de cununie al femeii sau spăla icoana; prin Bucovina, descântătoarea deschidea, într-o farfurie plină cu apă, un lacăt închis şi spunea: „Cum se deschide de repede lacătul aşa să nască şi femeia“; prin alte părţi, lua un topor, mergea la colţul de răsărit al casei, sub icoane, şi descânta făcând cruce cu toporul; apoi mergea în celelalte colţuri şi făcea la fel; la urmă, mergea la meşter-grindă şi împlânta cu putere toporul, acesta rămânând aici toată noaptea; potrivit altei practici, descântătoarea încălzea câte o jumătate de potcoavă sau alte fiare găsite, le stingea în apă şi îi dădea femeii să bea de nouă ori; în sfârşit, vânătorul trăgea cu puşca „peste casă“; uneori, puşca era pusă peste lehuză (!?) şi de aici se trăgea, asta pentru ca „spiritele rele să o întindă la fugă“. Uneori, chiar lehuza sufla într-o sticlă (prin Botoşani şi Neamţ), asta numai dacă placenta nu a fost scoasă, sau i se dădea să ţină strâns o cheie în mână. Oricum, în timpul naşterii, peste tot, se recomanda cu insistenţă să se descuie toate lacătele şi încuietorile de la uşile casei. Dacă acest întreg arsenal de metode şi practici nu dădea roade şi femeia respectivă, ferească Sfântul, murea la facere, se credea cu tărie că Dumnezeu „o iartă de toate păcatele“, naşterea, ca şi războiul pentru bărbat, fiind considerată cea mai grea încercare pentru oricare femeie. În acest sens, pot depune mărturie oricând şi mamele din zilele noastre. De aceea, ca unii care ne-am născut din trupul unei femei, se cade să le acordăm respect şi preţuire tuturor mamelor din lume şi în special mamelor ai căror fii sau fiice vom fi pentru totdeauna!