Primele tipografii din Principatele Române

Activitatea tipografică în spațiul românesc a început relativ devreme, raportat la apariția tiparului cu litere mobile în Europa, prin Johannes Gutenberg, care la 1454 tipărea o Biblie la Mainz. De această invenție s‑a folosit cu succes un monah ortodox, de origine sârbească, Macarie, care la 1508 tipărea un Liturghier în Țara Românească.

Macarie era deja familiarizat în arta tiparului, tipărind la Cetinie (capitala Muntenegrului), cu susținerea principelui Gheorghe Cernoievici, după ce se inițiase într‑o tipografie la Veneția. Pentru că la 1496 Muntenegru a fost ocupat de turci, Macarie a trecut în Țara Românească, unde principele român Radu cel Mare (1495‑1508) i‑a pus la dispoziție o tipografie pe care, se presupune, ar fi achiziționat‑o tot de la Veneția. Această tipografie a fost instalată, cel mai probabil, la Mănăstirea Dealu, reper cultural‑duhovnicesc cel mai apropiat de capitala țării. Așadar, prima tipografie avea să funcționeze, în peisajul românesc, la Dealu, iar din teascurile ei, pe lângă Liturghierul de la 1508, au ieșit, pe rând, un Octoih la 1510 și un Tetraevanghel la 1512. Toate acestea au fost tipărite în slavona de redacție medio‑bulgară. Apa­riția stemei Țării Românești pe toate cele trei ediții sugerează faptul că tipografia este una domnească și nu particulară, așa cum vom vedea în cazul acelora din Transilvania.

După apariția Tetraevanghelului, tipografia de la Dealu și‑a întrerupt existența, activitatea tipografică fiind continuată peste aproape trei decenii, în cetatea de scaun a Târgoviștei. Vorbim de anul 1545, când un monah Moise termina de tipărit, la 10 ianuarie, un Molitvelnic (slavon), folosindu‑se de matrițele unui alt personaj rămas celebru în istoria tiparului românesc, Dimitrie Liubavici. Tot cu matrițele sale s‑a mai tipărit la Târgoviște, la 1547, un Praxiu (Apostol), și acesta tot în slavonă. De altfel slavona este limba în care s‑a tipărit la noi vreme îndelungată, chiar dacă nu va întârzia mult să apară și tiparul în română, cu literă chirilică. În aceeași tiparniță a lui Dimitrie Liubavici s‑au mai tipărit un Minei (f.a.) și un Tetraevanghel (1541‑1551).

Tiparul va continua la Târ­goviște printr‑un ucenic al lui Dimitrie Liubavici, de numele căruia se va lega apariția tiparului în limba țării. Este vorba de diaconul Coresi. El a imprimat aici un Triod‑Penticostar, la 1557, dată la care activitatea tipografică la Târgoviște înceta pentru aproape 90 de ani. De aici, Coresi și ucenicii lui vor imprima cărți la Brașov, Cluj (?), Alba Iulia și Orăștie, după ce un alt român imprimase înaintea sa la Sibiu prima carte românească. Acesta a fost Filip Moldoveanul, numit de sași de acolo Maler, adică Pictor, ceea ce ar indica ocupația pe care ar fi avut‑o în Moldova, anume aceea de pictor de biserici. Distanța de la una la alta nu era chiar atât de mare, căci cerneala tipografică avea, inițial, consistența culorilor necesare picturii de frescă.

După lichidarea tipografiei de la Târgoviște, un ieromonah Lavrentie împreună cu un ucenic Iovan sau Ioan continuau să tipărească carte slavonă la Mănăstirea Plumbuita. Tipografia de la Plumbuita funcționa, se pare, de prin 1573, deși nu știm dacă a imprimat ceva până la 1582, când cei doi tipografi de mai sus aveau să tipărească un Tetraevanghel și o Psaltire.

Între timp, însă, carte tipărită apărea și în Transilvania. Filip Moldoveanul a imprimat la 1544, la Sibiu, un Catehism românesc, pierdut azi, dar cunoscut din descrieri mai vechi. A doua carte tipărită de el tot la Sibiu a fost un Tetraevanghel slavon (1546). Sibiul devenise locul primei tipografii particulare din Principatele Române. O a doua astfel de tipografie avea să funcționeze la Brașov, iar prima carte - un Octoih - se imprima aici de către Coresi, la 1556‑1557. Tipăriturile coresiene sunt peste 25 la număr, în slavonă și română deopotrivă, pe o perioadă de un sfert de secol, adăugându‑li‑se și acelea ale ucenicilor săi (fiul său, Șerban, Marian Diacul, Oprea Diacul, Lorinț, Tudor, Mănăilă, preotul Mihai din Șchei), dintre care menționăm una dintre cele mai cunoscute: Palia de la Orăștie (1582). Tipăriturile din Șcheii Brașovului reprezintă o etapă extrem de însemnată în evoluția tiparului pe pământ românesc. Din păcate, situația nu a durat, căci presiunea calvină, dar și cea catolică, au pus stavilă elanului de a tipări carte românească de cult în Transilvania.

Tiparul va căpăta din nou pondere în Țara Românească și imediat în Moldova, din al patrulea deceniu al secolului 17. Activitatea tipografică s‑a reluat în Muntenia după mai bine de cincizeci de ani de întrerupere (1582, la Plumbuita), prin grija domnului Matei Basarab (1632‑1654) și a Mitropolitului Teofil (1636‑1648).

Acum va începe să se tipărească pentru prima oară, în Ungrovlahia, carte în limba română. Tipografiile au funcționat la Câmpulung, Govora și Târgo­viște, iar în jumătatea următoare de secol apar și la București. Prima tipografie deschisă a fost cea de la Câmpulung, la 1635 apărând un Evhologhion slavon, iar în 1642 se tipărea prima carte în română, Învățătură preste toate zilele. Cu totul, la Câmpulung s‑au tipărit trei cărți.

La 1637, începeau să se imprime cărți și la Govora. De aici a ieșit cunoscuta Pravilă mică, la 1641 (în românește), iar un an mai târziu se tipărea, tot în limba țării, o Evanghelie cu învățătură.

În 1644, se relua tiparul la Târgoviște, tot la Mănăstirea Dealu. Se pare că aici s‑a lucrat cu materialul tipografic transportat de la Govora, ușor‑ușor impunându‑se limba română, deși nu definitiv. Pentru că încă era puternic curentul slavon, cartea de cult avea să conțină doar îndrumările tipiconale în românește, textul liturgic în sine rămânând să se imprime mai departe în slavonește, până la Antim Ivireanul, când și textul liturgic se va impune în limba țării. Tipăriturile din această fază au beneficiat de supravegherea Mitropolitului Ștefan (1648‑1653; 1655‑1668). Una dintre cele mai însemnate lucrări de la Târgo­viște a fost Pravila cea Mare (1652). Odată cu aceasta, tiparul a încetat la Tărgoviște, având să fie continuat la București, în tiparnița înființată de Mitropolitul Varlaam al Ungrovlahiei (1672‑1678) spre sfârșitul păstoriei sale. A reușit să tipărească aici doar o carte, iar apoi locul i‑a fost luat de Teodosie (1678‑1708), sub care activitatea tipografică va căpăta amploare, nu doar prin numărul și calitatea cărților, ci și prin numărul în creștere al tipografiilor. Aveau să apară tipografii la Buzău și Snagov, iar cea de la București continua să funcți­o­neze, aceasta înscriin­du‑se ca o etapă distinctă în istoria tiparului în româ­nește. Dacă sub Mitropolitul Ștefan se tipărise carte de cult cu tipic în românește, iar textul liturgic în slavonă, sub Mitropolitul Teodosie se mai face un pas înainte, apărând textele scripturistice în limba națio­nală. Ne referim la editarea textului Evangheliei din 1682 și la cel al Apostolului din 1683, care pentru prima oară conțineau pericopele în ordinea citirii lor la slujbe (începând cu Duminica Învierii). Dar lucrarea cea mai însemnată, în acest sens, a fost Biblia lui Șerban Cantacuzino de la 1688, imprimată și ea tot la București, unde se mutase și mitropolia, odată cu capitala, de la 1658.

În ultimul deceniu al secolului 17, începea să se imprime carte românească și la Buzău, odată cu mutarea aici a Episcopului Mitrofan (1691‑1702), din scaunul Hușilor (1682‑1686). La Buzău apărea pentru prima oară, la 1691, în românește, Mărturisirea de credință a Mitropolitului român al Kievului, Petru Movilă, după ce se publicase în nenumărate ediții în latină sau greacă prin Occident. Iar la 1698, se tipăreau pentru prima oară cele 12 Mineie, cu „tipicul, paremiile și sinaxarul pe românește” (se înțelege că restul era tot în slavonă). Responsabil cu apariția lor fusese tot Mitrofan.

În 1694, activitatea tipografică s‑a întrerupt periodic la Bu­curești, fiind mutată la Snagov. Aici marele și Sfântul Mitropolit Antim, pe atunci simplu monah, tipărea cam 15 cărți. La 1701, tiparul a încetat pentru totdeauna la Snagov, fiind reluat la București.