Prin credinţă, spre sfinţenie

Analiza profundă a înlănţuirii condiţiilor absolut necesare existenţei umane a generat o admiraţie profundă faţă de ordinea perfectă a creaţiei, care duce cu gândul la Dumnezeul-Creator. Unii gânditori

s-au mulţumit să descrie acţiunea divină de facere a lumii; de pildă, Voltaire Îl compara pe Dumnezeu cu un ceasornicar desăvârşit. Alţii, pornind de la o cosmogonie în sens fizic, pătrund în profunzimea ontologică a finalităţii întregii existenţe: Kant îşi mărturisea deopotrivă admiraţia faţă de cerul înstelat şi legea morală din om. În fine, marele savant Albert Einstein mărturiseşte: "Sunt două moduri în care viaţa poate fi trăită: ca şi cum nimic nu ar fi o minune sau ca şi cum totul este o minune. Dar ceea ce sunt sigur este că Dumnezeu există". Exemplele de mai sus sunt doar câteva ilustrări ale lucrării tainice a credinţei în viaţa omului. Şi, cum credinţa vine din auzire, iar auzirea din cuvântul lui Hristos (Romani 10, 17), se adeveresc spusele Domnului, care condiţiona împlinirea oricărei tămăduiri minunate de mărturisirea prealabilă a credinţei. De aceea, Hristos apreciază declaraţia fără echivoc a Sfântului Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Matei 16, 16), comparând-o cu tăria pietrei. Este adevărat, oscilaţiile în materie de credinţă ale aceluiaşi Apostol sunt de notorietate; şi totuşi, Domnul îi arată milostivirea iertării, după cum Însuşi demonstrase şi în pilda fiului risipitor. Biserica a rânduit ca urcuşul duhovnicesc al postului să fie luminat, în a cincea sa duminică, de exemplul vieţii Sfintei Maria Egipteanca, o efigie a transformării duhovniceşti prin credinţă. De la viaţa compromisă a viciului, ea păşeşte pe calea ascezei străfulgerate de remuşcare şi înţelege în profunzime remarca Sfântului Iacov: Credinţa fără fapte este moartă în ea însăşi (Iacov 2, 17). În cazul său, faptele credinţei sunt pocăinţa, rugăciunea şi postirea necontenite, vreme de 47 de ani. Conştiinţa creştină modelată de credinţă capătă putere şi rezistenţă în faţa ispitelor. Dacă în Vechiul Testament Iov este pus la încercare sub forma de a pierde totul, mai puţin viaţa, în era creştină martirii se arată dornici de a renunţa şi la trupurile lor, pe care le depun ca ofrande ale speranţei lor întru veşnicia fericită. Iar sângele lor, numit de Tertulian "sămânţa creştinismului", vorbeşte din start de forţa mărturisitoare a credinţei, exprimând adeziunea totală faţă de idealul suprem al acesteia: comuniunea cu Hristos, în împărăţia veşnică a iubirii. Neomartirii gulagului comunist au experimentat, la rândul lor, această stare de infinită autojertfire, pentru idealul unei naţiuni ghidate spre "mântuirea neamului". Astăzi, credinţa unora slăbeşte pentru a face loc fie îndoielii nihiliste, contestatare, alimentată de egoism şi autosuficienţă, fie superstiţiei, a cărei putere demonică nu e de neglijat. Se preferă relaţionarea conjuncturală, de tipul do ut des, în detrimentul dragostei dezinteresate. De aceea, şi spaţiul eclesial e privit de către foarte mulţi ca loc al împlinirii unor interese imediate, gândite ca rezultat "firesc" al unei credinţe de complezenţă. Simpla declarare a apartenenţei religioase a cuiva nu este suficientă; ea ar trebui să fie mobilizatoare, în sensul împlinirii în viaţă a idealurilor religioase mărturisite. În cazul Ortodoxiei, toate acestea converg, evident, spre mântuirea sufletească. Dar astăzi, parcă mai actuală ca oricând, se aude constatarea Domnului Iisus, care reia o mai veche profeţie a lui Isaia: Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine (Isaia 28, 13; 29, 13). Puţină credinţă poate muta munţii din loc - ne încredinţează Domnul (Matei 17, 20). Şi totuşi, El însuşi a ascultat strigătul plin de sinceritate al unui om aflat în necaz: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 24). Conştiinţa îndoielii nu anulează săvârşirea minunii atunci când inima este curată şi trăieşte, permanent, viaţa însăşi ca pe un miracol.