Prin Hristos nu suntem singuri

Ar fi interesant de ştiut cum ar fi gândit Platon dacă era creştin. Chiar dacă întrebarea e speculativă, ea nu este complet nejustificată. Platon era convins de un mers al lucrurilor care se petrece după voia divinităţii şi de unde s-ar putea deduce evidenţa dialogului dintre aceasta şi om. Teologia recunoaşte gândirii antice un dram de adevăr, o oarecare putere de a intui ceva dincolo de ceea ce stă ascuns din pricina păcatului strămoşesc.

A fost voia Domnului ca omul, părăsind raiul, să păstreze în suflet o intuiţie şi o speranţă, pe care nici măcar Platon nu reuşea să le definească complet. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este o realitate care depăşeşte noţiunea de timp, ea e puternică şi statornică, indiferent de slăbiciunea şi ezitările noastre. Prin alungarea din rai, omul suferă consecinţele unei existenţe departe de Dumnezeu. O asemenea viaţă se petrece inevitabil în singurătate, acea singurătate a omului care trăieşte sub robia păcatului, fără ajutor duhovnicesc, incapabil să înţeleagă dragostea şi dreptatea dumnezeiască. Depărtarea de Dumnezeu, pricinuită de ieşirea din rai, e o singurătate aparte, profundă şi fundamentală, chiar dacă cel încătuşat în ea duce o viaţă aparent normală, împreună cu familia sa, în mijlocul oamenilor şi al evenimentelor. Cealaltă singurătate, mult răspândită astăzi şi ivită din realitatea dureroasă a lumii actuale, are motive sociale sau economice. Ea este a celor care trec pe lângă noi anonim, suportată de oameni fără vina lor, victime ale timpurilor şi obiceiurilor noastre. Noi suntem vinovaţi de singurătatea lor, noi îi lăsăm pe ceilalţi singuri, fiind nepăsători şi neinspiraţi, fără milă şi fără judecată dreaptă. Este păcatul nostru, al celor fără suflet şi păcătoşi, care am uitat omenia. Ne stă în putere să evităm suferinţa semenilor noştri. Uneori simpla prezenţă alături de cineva care este necăjit sau deznădăjduit poate să aducă alinarea sau chiar rezolvarea problemelor ivite.

Învierea, semnul nădejdii. Nu păcatul şi moartea au ultimul cuvânt

Omul singur nu se poate opune depărtării de Dumnezeu, pricinuită de alungarea din rai. Chiar dacă el s-a preocupat şi a dorit să iasă din impas. Mitologia conferă zeilor atribute pur omeneşti: aceştia sunt lacomi, vanitoşi, nehotărâţi, veseli sau trişti. Toate mitologiile recunosc în comportamentul duşmănos al zeilor o vină primordială a oamenilor, care la un moment dat, la începutul timpurilor, au greşit fundamental şi irevocabil, provocând furia divinităţii. Din acest motiv ei au pierdut privilegiile, transformându-se în simpli muritori, cu o viaţă dependentă de buna sau reaua voinţă a zeilor. Evident că pentru oricine comportamentul nestatornic al acelora, fie ei chiar şi zei, nu poate fi acceptat ca soluţia relaţiei dintre divinitate şi omenire. Platon a fost preocupat de găsirea unei dovezi a existenţei dumnezeieşti, ajungând doar la concluzia că orice căutare în acest sens este sortită eşecului. Poate la nivelul imaginaţiei s-ar putea găsi o portiţă prin care omului să-i fie dat a-şi închipui ce este dincolo de orizontul său limitat. Dacă interpretăm dorinţa de a înţelege adevăratul sens al legăturii cu Dumnezeu, fie şi numai prin imaginaţie, ca fiind restul de înţelepciune lăsat omului alungat din rai, putem aprecia pozitiv stăruinţa anticilor în acest sens, atâta vreme cât ea nu eşuează în sisteme absurde de gândire sau în blasfemie. Platon exprima în dorinţa de a găsi o dovadă a existenţei divine o speranţă, pe care nu reuşea să o clarifice.

Teologia vede în imposibilitatea omului de a găsi prin puterile proprii legătura cu divinitatea, starea precară a condiţiei umane înainte de restaurarea venită prin ştergerea păcatului strămoşesc. Din acest motiv, căutarea unei dovezi a existenţei divine este supusă eşecului şi, mai mult, conduce pe om într-un impas şi mai mare. Cine-L caută pe Dumnezeu doar cu ajutorul mijloacelor intelectuale se îndepărtează de Acesta. Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu prin intuiţie cognitivă, limitându-L la un ansamblu de idei pe care ni le-am imaginat. Prin această neînţelegere a măreţiei dumnezeieşti, prin aroganţa de a considera sistemul nostru de cunoaştere şi înţelegere ca definitiv, repetăm simbolic păcatul în care au căzut primii oameni, suferind inevitabil de o continuă îndepărtare de Dumnezeu. Totuşi, dorinţa permanentă de a cunoaşte ceea ce e atât de greu de ştiut nu poate fi văzută exclusiv în sens negativ. Fiul Domnului a venit în lume, S-a coborât la nivelul nostru, a suferit moartea pe cruce, a înviat biruind moartea pentru noi şi ne cheamă să-I fim alături în Împărăţia cerurilor şi datorită faptului că omul s-a preocupat şi L-a căutat pe Dumnezeu.

Consecinţele Învierii

Învierea lui Hristos are o consecinţă imediată în modificarea raportului dintre viaţă şi timp, cu o reevaluare imediată şi definitivă a noţiunii de viitor. Pentru noi nu există un viitor fără Hristos. Omul care nu a fost încă restaurat din consecinţele păcatului strămoşesc are o percepţie specifică asupra morţii, pe care o cunoaşte din cauza căderii sale în condiţia de om păcătos şi pe care o suportă pasiv, fără a-şi putea modifica destinul. Dintr-o asemenea percepţie apare şi logica oricărei mitologii, a unui univers plin de zei nemiloşi, care, mai devreme sau mai târziu, găsesc un motiv de a-l pedepsi iremediabil pe om prin moarte. Într-o lume disperată şi resemnată, timpul are un sens dinamic doar în trecut, în amintiri, cu speranţa că „epoca de aur“ trăită cândva se va întoarce. Viitorul este revenirea în trecut, iar speranţa este o simplă amintire a ceea ce s-a petrecut. Cum sentimentul de fericire nu se repetă, nefiind existenţial niciodată o simplă reevocare, speranţa este deşartă. Viaţa, o ştim cu toţii, nu permite o idealizare permanentă a ceea ce a fost. Uneori trecutul este greu de suportat. Omul care trăieşte exclusiv numai în amintiri este supus consecinţelor faptelor sale anterioare. Greşelile trecute se cristalizează în regrete şi remuşcări, în faţa cărora omul lipsit de sprijinul dumnezeiesc este lăsat singur, fără apărare şi fără posibilitatea de a se ruga cu lacrimi fierbinţi pentru iertarea păcatelor. Din acest motiv, o percepere a divinităţii numai prin imaginaţie, fără sprijinul dumnezeiesc, fără iubirea iertătoare şi mântuitoare a Domnului, este o simplă amăgire. Ştergerea păcatului strămoşesc, prin Învierea Domnului, înseamnă scoaterea noastră din singurătatea şi disperarea pricinuite de o viaţă care se încheie odată cu moartea. Prin Înviere omul primeşte un viitor dinamic, un sens al vieţii înţeles într-o percepţie ambivalentă a timpului. Viitorul se adaugă firesc trecutului, fiindcă mărturisirea păcatelor este în legătură directă cu dorinţa de a nu mai greşi în viitor, ca premisă indispensabilă a vieţii veşnice în Împărăţia cerurilor.

Omul pe care Dumnezeu l-a scăpat de singurătatea vieţii în păcat este acela care deosebeşte binele de rău. Această opţiune, pentru noi indispensabilă, ne deosebeşte calitativ de cei care nu L-au cunoscut pe Hristos. Acelora le era necunoscută, chiar imposibilă opţiunea binelui, ca o alternativă pe care o putem alege liber. Spre deosebire de ei, în noi este Dumnezeu, El ne învaţă, ne ajută, ne însoţeşte şi dacă o vrem şi luptăm pentru aceasta, ne mântuieşte. Dacă Platon ar fi fost creştin, ar fi avut şi el norocul de a putea alege şi înţelege tot ceea ce se află sub binecuvântarea sfântă a Omului care a Înviat şi a biruit moartea. Spre deosebire de marele filosof al Antichităţii, noi trăim privilegiul dragostei divine. Sau ar trebui să o facem.

Hristos a înviat!