„Prin indiferenţă faţă de cuminecare vom fi cuceriţi de patimi“

Sfântul Teodor Studitul şi monahii pe care i-a păstorit în cadrul Mănăstirii Studion din Constantinopol au constituit un bastion puternic al Ortodoxiei în timpul crizei iconoclaste severe care a afectat Imperiul Bizantin. Cu toate că ucenicii săi dovedeau o dârzenie ieşită din comun şi nu au trădat cauza ortodoxă în pofida tuturor ameninţărilor şi represaliilor venite din partea puterii imperiale, Sfântul Teodor Studitul a simţit nevoia să le atragă atenţia asupra unei apropieri mai dese de Taina Euharistiei, într-una dintre faimoasele sale Cateheze.

În debutul Catehezei mici cu numărul 107, Sfântul Teodor Studitul aminteşte un episod pasager din viaţa mănăstirii pe care o păstorea, şi anume vizita unui oficial bizantin care i-a luat prin surprindere pe ucenicii săi. Din modul în care este formulată introducerea textului în cauză, ne dăm seama că monahii din Mănăstirea Studion erau pururea pregătiţi să primească martiriul fără a-şi trăda mărturisirea în favoarea cinstirii icoanelor. Însă Sfântul Teodor Studitul simte nevoia ceva mai târziu să le atragă atenţia: „Vă rog şi vă cer să ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de moarte, să-L dobândim favorabil, să ne dobândim prieteni pe îngerii care vor veni la noi. Să avem veghetor ochiul gândului, să avem mintea nebiruită neabătându-ne de la rezistenţa în faţa patimilor, ci chiar de am aluneca puţin, să ne ridicăm repede stingând cu multe lacrimi săgeţile aprinse ale vrăjmaşului şi opunându-le dorul lui Hristos. ‹‹Căci mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului›› şIacov 5, 16ţ. Astfel că avem nevoie de rugăciunile unora pentru alţii, de pomenirile întreolaltă. Mult pot lacrimile, străpungerea şinimiiţ şi înainte de toate împărtăşirea Sfintelor şTaineţ“ (Sfântul Teodor Studitul, Cateheza 107, în: „Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine“, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 2006, p. 400). În acest fragment, Cuviosul Teodor Studitul îşi avertizează ucenicii că trebuie să fie pregătiţi permanent pentru primirea martiriului, iar printre mijloacele care ne fac să fim pururea gata pentru această încercare teribilă se află şi împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine. În continuarea peroraţiei sale, Sfântul Teodor Studitul nu se sfieşte să afirme următoarele: „Văzându-vă, nu ştiu cum, nepăsători faţă de ea, tare mă mir că, dacă duminica vă văd venind la Taine, în altă zi, dacă se face Liturghie, nu vă înghesuiţi nicidecum. Deşi în mănăstire ar fi cu putinţă celui care vrea să se cuminece în fiecare zi, acum întâmpinarea ei e mai rară şi chiar deloc“ (ibid., p. 400). Cu toate acestea, Sfântul Teodor Studitul nu se grăbeşte să afirme că fiecare monah poate să vină la împărtăşirea cu Sfintele Taine fără o minimă pregătire, şi citează în această direcţie pasajul despre „vrednicie“ pe care îl regăsim în I Corinteni 11, 28-29. După aceea însă, afirmă următoarele: „Nu spun deci aceasta - să nu fie! -, ci ca prin dorinţa cuminecării să ne curăţim pe noi înşine şi să ne facem vrednici de acest dar, pe cât este cu putinţă, căci Pâinea care stă înainte este o împărtăşire de Viaţă“ (ibid., p. 400). Prin urmare, din cuvintele Cuviosului Teodor Studitul rezultă clar că trebuie să ne dorim în primul rând să ne împărtăşim continuu cu Sfintele Taine. Dorinţa noastră însă nu trebuie să fie una stearpă, ci dublată de fapte bune, de binecuvântarea duhovnicului şi de încercarea continuă de a ne debarasa de propriile patimi.

Rezistenţa în faţa patimilor este dată de Sfânta Împărtăşanie

Una dintre ideile cele mai teribile care stau în faţa primirii Împărtăşaniei este că nu suntem vrednici. Desigur, în anumite cazuri, este posibil ca păcatele săvârşite să conducă la oprirea noastră de primirea Euharistiei pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Însă, atunci când duhovnicul nostru ne dă binecuvântarea de a ne împărtăşi, constituie o absurditate să ne declarăm în continuare nevrednici şi să fim reţinuţi în privinţa primirii acesteia. Cu toate că nu există multe astfel de persoane, totuşi întâlnim încă exemple. Nici un om însă, chiar dacă s-ar spovedi cu cinci minute înainte de a primi Euharistia, nu poate afirma că este vrednic să o primească. Şi în cele cinci minute putem să judecăm pe cineva sau ne putem mânia dintr-o pricină măruntă şi toată „sfinţenia“ noastră să dispară într-o secundă. Cu patimile trebuie să ne luptăm o viaţă întreagă, şi când credem că am scăpat de ele, de fapt suntem cu atât mai înrobiţi! Aşadar, dacă aşteptăm să fim precum îngerii din ceruri, nu ne vom mai împărtăşi niciodată. Însă, dacă ne-am căit din toată inima pentru relele săvârşite, dacă am primit binecuvântarea duhovnicului şi dacă încercăm să trăim cât mai duhovniceşte, atunci ce oprelişte mai există? Iată cuvintele Sfântului Teodor Studitul: „Ai văzut darul negrăit şi nesfârşit? Căci n-a murit numai pentru noi, ci ni S-a pus şi înainte spre mâncare. Ce lucru poate stârni mai bine o iubire puternică? Ce lucru poate fi mai mântuitor pentru suflet? Apoi, dacă înainte ar sta o mâncare ori o băutură comună, nimeni n-ar lipsi de la împărtăşirea lor în fiecare zi, ci dacă nu s-ar împărtăşi, s-ar simţi foarte rău. Dar atunci când nu e o pâine comună, ci Pâinea Vieţii, şi nu un pahar comun, ci Paharul nemuririi, socotim lucrul indiferent şi nu neapărat necesar“ (ibid., p. 401). Mult prea des ajungem să ţinem o serie de reguli mici, care au importanţa lor, fără a mai ţine seama de cele mari şi semnificative. Prea mulţi creştini ajung în zilele noastre să ignore cu desăvârşire Euharistia şi să se preocupe dacă persoanele din jur respectă ţinuta necesară, dacă au terminat un anumit număr de rugăciuni sau metanii etc. Desigur, este bine să ne preocupe soarta celor din jur, este bine să ne rugăm şi să facem metanii, să postim, să dăm milostenie, dar nu în detrimentul părăsirii lui Hristos pe Sfânta Masă. Aşa cum continuă Sfântul Teodor Studitul: „Şi cum n-ar fi aceasta o mare absurditate şi nebunie? Ci chiar dacă acest lucru s-a întâmplat, de acum înainte să ne asigurăm cunoscând puterea darului şi curăţindu-ne şi împărtăşindu-ne din Sfintele Daruri pe cât e cu putinţă. Şi chiar dacă s-ar întâmpla să zăbovim într-un lucru de mână, după ce a bătut toaca, să lăsăm lucrul şi să ne împărtăşim din acest Dar cu multă râvnă. Şi, pe cât socot, sau mai bine zis cum este adevărul, acest lucru ne va ajuta foarte mult să ne păzim curaţi prin pregătirea împărtăşirii. Căci prin indiferenţă faţă de cuminecare cum nu vom fi cuceriţi de patimi? Dar ea ni se va face merinde a vieţii veşnice“. Oricât de mult ne-am strădui să ne curăţim sufletul de patimi, trebuie să apelăm cu binecuvântarea duhovnicului la primirea Tainei Euharistiei, pentru că aceasta ne ajută să punem început bun, să ne unim cu semenii noştri în chip minunat şi plin de curăţie şi să creştem duhovniceşte. Desigur, primirea Euharistiei nu se face oricum, dar însăşi pregătirea şi apoi actul în sine ne ajută să devenim ceea ce Dumnezeu cere de la fiecare dintre noi: acea fiinţă unică, vrednică de a fi iubită şi de a iubi în interiorul unei comunităţi unite prin iubire.