„Prin Sfânta Biserică, ne simțim și aici ca acasă”
Înghesuiți prin autocare de propriile lor bagaje în care parcă încearcă să-și care viața și țara toată la mii de kilometri de locul lor firesc, sau preferând zborul pentru evitarea disconfortului de la atâtea zeci de ore de stat pe scaun în traficul european, românii au devenit deja de ani buni „euronavetiştii” acestui bătrân continent, prefe- rând în locul capitalei propriei lor țări mai degrabă trasee care leagă ruralul românesc de metropole din vestul Uniunii Europene. Printre destinațiile lor cheie rămâne și astăzi regatul spaniol.
Dacă unii trudesc în țara lui Cervantes doar câteva luni pe an, mai ales vara, după care se întorc pentru o vreme în țară, continuând acest „ciclu turistic” ani de-a rândul, alții s-au stabilit deja demult în țara de adopție, renunțând la un contact frecvent cu patria lor mamă. Plecați pentru un trai mai bun decât cel din țara lor, pentru a-și putea cumpăra o casă, o mașină, sau să-și permită deschiderea unei afaceri proprii, românii muncesc aici din greu, depășind adesea normele legale privind numărul orelor de lucru. Fac aceasta însă în speranța că efortul lor nu va dura o veșnicie și că vor reuși astfel să-și strângă resurse pentru o viață fără griji în țara lor. Unele dintre proiecte lor s-au modificat însă pe parcurs.
Supuși unui recent sondaj legat de unitatea lor în credință și simțire, mai mulți dintre românii plecați în Spania ne-au împărtășit din experiența lor de emigrant.
Mirajul unei lumi și culturi noi
Andreea Petretchi, fiică acum a Parohiei „Sfântul Efrem cel Nou” din Torrent, ne împărtășește câteva impresii despre orașul și societatea care au adoptat-o atât pe ea, cât și pe copiii ei: „Am venit în Spania cu o geantă plină cu haine și câteva fotografii cu cei dragi. Am iubit orașul Torrent din prima clipă. Este străbătut de un bulevard plin cu palmieri care îi dau o aură exotică, parcă desprinsă din filme. Îmi aduc aminte că atunci când am ieșit prima dată să văd orașul, am rămas uimită de numărul mare de persoane de vârsta a treia, care erau fie la plimbare, fie la terase. În Torrent locuiesc mulți români și e imposibil să ieși din casă și să nu auzi vorbindu-se românește”.
Biserica, „cloșca” neamului românesc
Acomodarea nu i-a fost deloc ușoară Andreei, însă suferința acestei aventuri a zidit-o și mai mult interior: „Nu știam limba, nu cunoșteam orașul, nu aveam acte, nu știam unde trebuie să merg și nici ce trebuie să fac. Știu că am intrat în „Mercadona” (magazin alimentar) și pur și simplu nu găseam mai nimic din ce aveam nevoie pentru o ciorbă românească... Dar cu toate acestea, în Torrent era o biserică. Acolo mă întâlneam cu românii! Acolo era o parte din România mea! Nu îi cunoșteam, dar îi simțeam aproape! Parcă acolo era familia mea... acolo mă simțeam acasă, și asta pentru că „acasă” nu e un loc anume, ci o trăire aparte. Anii au trecut parcă prea grăbiți, lucrurile s-au așezat, iar eu mi-am găsit liniștea în biserică... Copiii mei merg acum la școala parohială. Acolo au făcut prima dată un mărțișor. Tot în biserică copiii au învățat cântece și poezii dedicate mamei, au vopsit ouă de Sfintele Paști, acolo învață în fiecare an colinde. Îmi aduc aminte cu emoție de primul Paște petrecut printre străini... Ne-am adunat mulți români într-o curte a unui colegiu spaniol (mica noastră biserică era neîncăpătoare) și am cântat cu toții „Hristos a înviat!” în limba română. Cred că niciodată nu am auzit un „Hristos a înviat” cântat mai frumos ca din inimile românilor aflați departe de casă! Am adus un coș cu pască la sfințit, iar la final fiecare împărțeam între noi o felie de cozonac sau de drob celor care nu au reușit să-și facă. Tot în parohie am asistat în fiecare an la câte un concert de colinde. Preotul paroh s-a jertfit în fiecare an ca noi să ne simțim ca-n România și a adus coruri din țară pentru a ne alina și mângâia dorul. Cu timpul mi-am adus mai multe lucruri și obiecte tradiționale, printre care și costumul popular, pe care îl îmbrac mereu cu emoție. Fetița mea mă întreabă uneori: „Ne luăm hăinuțe de România la biserică?” Inima mea se bucură nespus de mult când îmi desenează uneori ceva folosind culorile drapelului nostru și-mi spune: „Mami, sunt culorile mele favorite!””
„Nu lucrez în domeniul în care am studiat, dar iubesc ceea ce fac”
Despre inserția ei în lumea forței de muncă din țara cu a doua cea mai populară limbă din lume, Andreea Petretchi ne mărturisește: „De lucru am reușit să-mi găsesc tot prin intermediul bisericii. Dumnezeu mi-a trimis în cale numai oameni minunați, care îmi permit să schimb programul în funcție de sărbătorile noastre ortodoxe, dându-mi astfel posibilitatea de a participa mereu la Sfânta Liturghie. Nu lucrez în domeniul în care am studiat, dar iubesc ceea ce fac și sunt respectată și apreciată de spanioli. Nu am venit cu gândul să rămân... dar cine știe? Îmi lipsește țara mea... îmi lipsesc prietenii pe care i-am lăsat în urmă, cerul înstelat și verdele din zona Maramureșului. Aici nu avem anotimpuri! Este mai mereu cald. Copiii mei nu au văzut niciodată cum ninge, nu au făcut niciodată un om de zăpadă, nu au văzut cum îngheață apa și se formează țurțurii, cum primăvara înfloresc copacii sau cât de frumos cântă cucul... toate acestea le aud doar în poveștile mele. «În România cred că este ca în Rai», mi-a spus într-o zi fetița mea de 5 ani... «Așa este!», i-am răspuns...”
Despre dorul care nu se stinge lesne de departe
Ca multe zeci de mii de români plecați, nici Andreea nu a uitat de unde vine: „Momentan ne permitem un trai decent, dar port în suflet veșnicul dor de țara mea... E un dor care nu se poate stinge... îl mai alinăm vara când mergem în țară pentru o lună, dar nu este de ajuns!”
Cât despre unitatea românilor din Spania, Andreea adaugă: „Aici ne unim și facem lucruri mărețe împreună! Românii tind spre unitate, dar nu are cine să-i unească, iar un rol covârșitor îl are aici preotul. Cuvântul lui îi adună pe români și aceștia răspund chemării. Oricât de popularizat ar fi un eveniment, până nu este anunțat în biserică, nu are șanse de reușită. Cred că românii sunt mai români aici decât cei din România și spun asta deoarece este foarte mare numărul celor care se implică în activități culturale dedicate Zilei Naționale a României, pe când în țară nu au participat sau nu și-au dat interesul atât de mult. În anul 2016 am participat cu câțiva zeci de români la primul flashmob de dans popular organizat în Spania. Piața imensă a primăriei din Valencia a strălucit de costume populare românești, iar bucuria pe care am simțit-o atunci nu poate fi descrisă în cuvinte. Trăiesc în biserică sentimentul de acasă, dar cu dor de casă...”
Așteptări și visuri ale unei emigrante
În aprilie 2007 ajungea în Spania și Vasilica Chera. Avea deja o soră și un nepot acolo, iar plecarea a perceput-o ca pe o vacanță. După cum mărturisește, Asturiasul, cu captivanta capitală Oviedo, a fost să fie locul unde să trăiască. Deși plecată din țară cu gândul că va sta doar câteva luni, acestea s-au transformat în ani.
Deși aleile cu palmieri și priveliștile acelor locuri i-au vrăjit primele impresii, iar gradul de civilizație al oamenilor din această țară de adopție a impresionat-o, Vasilicăi nu i-a fost ușor nici la început, nici după aceea: „Adaptarea a fost dificilă, deși inițial credeam că e atât de simplu. În timp m-a izbit realitatea imediată, în care ceea ce găseai să muncești era ori să îngrijești bătrâni, ori să ai grijă de copii. Am luat cu mine o diplomă tradusă și niște caracterizări. Eram atât de sigură că totul va fi strălucitor... Primul loc de muncă a fost la o familie de avocați, unde mă ocupam de copilul lor, William. Micuțul îmi îndulcea cumva amarul ce îmi inunda viața încetul cu încetul. Soțul și fiul meu rămăseseră acasă... După un timp am priceput că nimic din ce îmi imaginasem nu era așa, iar dorul de tot ce lăsasem în urmă mă învăluia, neliniștea, depărtarea și lipsa stabilității, lăsând în mine urme adânci și pentru totdeauna. Nu mai aveam tihnă, nu mai aveam un locșor doar pentru mine, trăiam o zăpăceală continuă. Nu reușeam să mă mai bucur de acele minunății pe care Spania le are. Cutreieram coasta Cantabriei cu toate splendorile ei și mă rugam să pot simți că aparțin locului. Atâtea s-au petrecut, încât pot spune că am scris cu sânge multe pagini în cartea vieții mele. După câteva luni familia mea s-a reîntregit, dar mereu a fost nevoie de schimbări. În timp am aflat de existenta bisericii ortodoxe din Gijon. Aici poți participa la dumnezeieștile slujbe, poți primi un sfat bun, iar datinile strămoșești sunt păstrate și cultivate. Fie binecuvântat părintele Goia Florin Nicolae cu soția și feciorii săi! O familie tare dragă și plăcută, un exemplu bun de urmat...”
Unii români nu mai aparțin cu adevărat nici unei țări
Ca mulți dintre emigranții stabiliți în cealaltă parte de continent, nici Vasilica Chera nu vine des în România. Ea simte acum, paradoxal, un dor de două țări deodată: „Ne ducem în vacanță să ne vedem părinții, casele, prietenii și vecinii. Niciodată nu e timp îndeajuns. În țară îmi vine dor de Spania, și în Spania de țara noastră. Aparținem ambelor ținuturi, pământul din noi s-a mai liniștit, iar dorul e acoperit cu iluzia prosperității. Tata tot îmi spunea să ne întoarcem, că tare bine e să stăm să povestim, să lăsăm străinătatea că ni se dărâmă casele, și cine știe câte se mai întâmplă în lipsa noastră”. Multora dintre cei plecați le mor părinții așteptându-i să se întoarcă acasă. Este și cazul tatălui Vasilicăi, după cum chiar ea mărturisește: „Despărțirile de părinți sunt tot mai grele... În poartă mama își șterge lacrimile. Chipul ei e tare trist. Tata e mai puternic; ne dăm mâna... De data asta am promis că sigur mă întorc. Oftează ușor, îmi urează toate cele bune „nu știu dacă la anul voi mai fi”. Plec răvășită, mă gândesc tot drumul cum să fac să mă întorc la căsuța mea, ce activitate să inițiez într-un mediu instabil românesc. Reiau apoi ritmul vieții și încerc să uit.” Celor plecați le este cel mai greu de sărbători, căci risipiți pe întregul continent nu pot fi împreună cu cei care le-au dat viață.
Muzician de vocație ajuns la munca de jos în Occident
Apăsătorul dor de țară și profunda nevoie de rugăciune într-o biserică ortodoxă l-au încercat și pe Veaceslav Volontir Slavici, muzician român ajuns și el la muncă în Spania: „Au trecut optsprezece ani de când am plecat peste hotare, cu toate că de la șapte ani plecasem de acasă, mergând la Chișinău pentru a studia la Colegiul special de muzică „Eugen Coca”. Am urmat apoi cursurile Conservatorului de Stat din Moldova, după absolvire fiind angajat în orchestra simfonică, la Teatrul de Operă și Balet și la Filarmonica de Stat din Moldova. Îmi plăcea mult specializarea mea și mă dedicam cu mare drag, însă remunerația era mică, nu-mi permitea să fac față situației existente, iar gândul de a pleca peste hotare nu mă mai părăsea.”
Un prilej fructificat
Deși în acea perioadă era foarte greu să ajungi în Occident, lui Veaceslav Slavici i s-a ivit în anul 2000 oportunitatea de a participa la un concurs internațional de muzică organizat în Luxemburg. După terminarea concursului este invitat de câțiva prieteni muzicieni să viziteze Valencia, și așa a ajuns în Spania, unde se află și acum. Iată ce declară despre prima perioadă petrecută aici: „Primele impresii au fost pozitive: Valencia, oraș cu o arhitectură frumoasă, situat pe malul Mării Mediterane, cu oameni zâmbitori și binevoitori. A fost însă greu de început o nouă viață aici. Toate erau necunoscute: o altă țară, cu tradițiile ei, o altă limbă, o altă cultură, o altă lume cu o altă credință. Pe zi ce trecea, dorul de familie creștea tot mai mult. Cred că mai toți care au trecut printr-o astfel de experiență au fost atinși sufletește și împovărați de dorul de țară, de locurile natale, de emoția și duhul de sărbătoare prilejuite de marile praznice creștine, dar mai ales de persoanele dragi: părinți, copii, bunici, frați, surori, soți și soții. Simțeam un mare gol în suflet”.
Bucuria unei evoluții adumbrite de Providență
Domnul i-a fost mereu alături, mărturisește Veaceslav Slavici, căci fără ajutorul providențial al unor persoane cu suflet mare, poate n-ar fi obținut așa de curând actele de ședere: „Vom rămâne recunoscători toată viața persoanelor care ne-au sprijinit... Ajutorul lor a fost imens, nu numai moral, ci și material. Ne-au cumpărat până și aparatele electrocasnice care ne lipseau în apartamentul închiriat, gest care ne-a emoționat până la lacrimi. Tot ei m-au ajutat și cu reîntregirea familiei, oferindu-mi marea bucurie de a fi iarăși cu ai mei și de a începe aici cu ei o viață nouă”.
Veaceslav nu a primit însă sprijin doar de la românii aflați acolo: „Am cunoscut puțin mai târziu un preot catolic. El ne-a ajutat să găsim un loc de muncă, ne-a dat sfaturi și ne-a îndrumat în momentele grele. Mi-a oferit chiar posibilitatea să cânt la orga din biserica unde slujea, o posibilitate de a fi angajat în domeniu. O altă mare bucurie a fost propunerea directoarei Colegiului „Esclavas de María” din Valencia, unde învăța fiica noastră, de a forma un cor al părinților. A fost o ocazie deosebită de a ne integra în mediul socialcultural de aici.”
Cât despre evoluția sa în cele duhovnicești, Veaceslav creionează astfel retrospectiva cărării familiei lui către Sfântul Altar: „Fiind singuri în Valencia, fără să știm de existența bisericii ortodoxe românești, ne regăseam cu Dumnezeu în ungherașul din casă. Dorul și dragostea de Dumnezeu ne-au ajutat ca într-o bună zi să aflăm de biserica ortodoxă română din orașul Castellon, aflat la 6.070 de kilometri de Valencia. Este greu să descriu emoția acelui moment: în sfârșit puteam merge la biserică, la Sfânta Liturghie. Biserica din Castellon ne-a fost mângâierea, liniștea și bucuria sufletelor noastre. Ea ne făcea să uităm de toate greutățile vieții de emigrant. Cu părere de rău, datorită circumstanțelor, nu puteam merge în toate duminicile la biserică. În scurt timp însă, la locul de muncă, Spitalul Oncologic din Valencia (IVO), am cunoscut o româncă de la care am aflat de Biserica ortodoxă română «Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil» din Valencia. Am primit vestea cu mare bucurie, căci acum puteam merge în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, nemaifiind nevoiți să parcurgem distanța până la Castellon. Bunul Dumnezeu le rânduiește pe toate. După Sfânta Liturghie mai rămâneam ca să discutăm cu ceilalți despre viața noastră de aici și să ne mărturisim reciproc dorul de casă și unele bucurii pe care le aveam aici. Acum așteptăm cu nerăbdare duminicile, ca să ne închinăm împreună cu toți enoriașii și să dăm slavă Domnului la Sfânta Liturghie. Aici ascultăm predici pline de înțelepciune, care ne umplu inimile de bucurie. Suntem de asemenea nespus de bucuroși să avem o catedrală ortodoxă română în Spania, la Madrid, pe care am vizitat-o de câteva ori și am avut simțământul locului și Bisericii de acasă. Prin Sfânta Biserică ne simțim și aici ca acasă”.