Priveghind ani mulţi într-o cetate a Ortodoxiei - Eudoxia de la Râmeţ

În vremuri de restrişte, când duşmanii Orto­do­xiei şi cei ai românilor nă­văleau cu gânduri ne­­prietene asupră-ne, oamenii lu­au drumul codrilor, ascunzân­du-se în munţi, acolo „de unde vi­ne ajutorul...“ (Psalmul 62, 1). În locuri de taină, sub umbrirea Du­hului Sfânt şi la adăpostul stân­cilor ori al stejarilor seculari, mo­nahi sihaştri au coborât Ce­rul pe pământ, zidind cu mâinile lor, ori cu arginţii vreunor domni bi­nevoitori, Altare Domnului.

La poalele Carpaţilor, în lo­curi neumblate, s-au ridicat schi­turi şi mănăstiri, unele dintre ele înfruntând veacurile. Aşa a fost pe Valea Geoagiului, Mă­nă­stirea Râmeţilor, sau a ere­mi­ţi­lor, rugătorii neamului din Mun­ţ­ii Apuseni. Veacuri la rând fur­tuni şi năvălitori au a­me­nin­ţat-o, dar n-au putut-o clinti. Fă­cu­tă din aceeaşi piatră (stâncă) din care şi martirii sunt făcuţi, mă­năstirea n-a căutat loc mai cald, rămânând în decursul u­nui mileniu o puternică cetate de apărare a Ortodoxiei. Nă­pras­­nice furtuni (nu doar din ce­le cu grindină), obstacole văzute şi nevăzute, edicte regale sau im­periale potrivnice, tunuri şi ce­te de luptători s-au risipit în tre­cute şi tumultuoase istorii. Mă­năstirea însă a rămas ca un sim­bol, aducându-ne aminte cu­vin­­tele Scripturilor, spuse nouă mu­ritorilor: „nu avem aici cetate stă­tătoare, ci o căutăm pe aceea ca­re va să vină“ (Evrei 13, 14). Ast­fel, numeroşi călugări şi că­lu­găriţe au luptat să dobândeas­că Împărăţia lui Dumnezeu, ce­ta­tea bucuriilor netrecătoare.

Printre cei care au lăsat urme de neşters în istoria Râmeţilor a­lă­turi de Sfântul Ierarh Ghe­la­sie, străluceşte chipul luminos al cu­viosului duhovnic şi misionar prin­tre moţi, arhimandritul cu via­ţă sfântă Dometie Ma­no­la­che. Neavând hodină, buzoianul Do­metie (familia lui s-a strămutat ulterior în ţinutul Brăilei) s-a jertfit ca un Apostol neistovit, rec­titorind Râmeţii la cumpăna din­tre milenii. Iubindu-l mult Dum­nezeu şi pentru ca răutatea să nu schimbe sufletul său, l-a ră­pit, scoţându-l din mijlocul în­cer­cărilor. Dometie Manolache a ur­cat grabnic spre Ceruri, dar a lăsat la Râmeţ, mănăstirea lui iu­bită, pe mama sa Filofteia, de­ve­­nită monahia Filotimia, şi pe so­ra lui, Eudoxia monahia.

Eudoxia a fost unul dintre stâl­pii pe care s-a clădit Râmeţul cel Nou. Nu doar că era sora pă­rin­telui Dometie, dar avea trăire du­hovnicească şi agonisita tre­bu­­incioasă monahului în drumul său către înălţimile spre ca­re tinde cu tărie toată viaţa.

La data de 16 decembrie, a­nul 1933, într-o familie simplă şi e­vlavioasă din satul Tîrlele - Fi­li­ul, judeţul Brăila, a venit pe lu­me prunca ce va primi la botez nu­mele Eugenia. Un botez pe ca­re copila, la scurtă vreme de la naş­tere, l-a cerut, printr-un plâns continuu pe care cre­din­cio­­şii săi părinţi, Ioan şi Filofteia Ma­nolache, l-au perceput ca o ce­rere de salvare a vieţii micuţei.

Cu o căruţă trasă de boi, pe dru­mul troienit, în miez de noap­te, părinţii ei împreună cu na­şii au purces spre satul a­pro­pi­at, cu numele Berlescu, fiind aş­teptaţi în bisericuţa friguroasă de către bătrânul preot, care în ma­re grabă şi începu Taina Sfân­tu­lui Botez, dar ca prin minune, o­­dată cu începerea rugăciunilor de lepădare, micuţa Eugenia şi-a în­cetat plânsul, iar apoi, când a pri­mit Sfânta Împărtăşanie, a zâm­bit pentru întâia oară. Vă­zând toate acestea, bătrânul pre­ot a exclamat „Prunca a cerut in­sis­­tent botezul!“

Încă din fragedă copilărie, pri­­mele raze pline de har au mân­gâiat duios chipul Eugeniei, pri­mind parcă încredinţarea Mân­tuitorului Iisus Hristos că-I va fi, la ceasul pregătit, mireasă.

După absolvirea primelor patru clase la Şcoala primară în sa­tul Tîrlele - Filiul, cu în­vă­ţă­to­rii Gheorghe şi Maria Tran­da­fir, fratele mai mare, Stelian (vii­­torul arhimandrit Dometie), o înscrie pe tânăra Eugenia la Gim­naziul Unic de trei ani din Ian­ca, judeţul Brăila, studii ce au fost continuate ulterior la Şcoa­la Pedagogică de Edu­ca­toa­re din Brăila.

În anul 1952 a fost numită e­du­catoare în comuna Bordei - Ver­de, judeţul Brăila (la o dis­tan­­ţă de 5 km de satul natal), un­de a profesat până în anul 1954. Pen­tru frumoasa activitate pe ca­re a desfăşurat-o în comună, în­fiinţând grădiniţa din localita­te, precum şi pentru alte acti­vi­tăţi şi iniţiative lăudabile, a fost pre­miată de Secţia regională de în­văţământ - Galaţi şi Secţia ra­io­­nală Însurăţei. Lucrând cu a­ten­ţie la educaţia copiilor nevi­no­­vaţi, s-a alăturat tot mai mult ino­­cenţei pruncilor, care doreau să vină către Domnul, pentru a-I slu­ji întreaga viaţă. La 20 de ani, paşii Eugeniei vor fi în­drep­taţi pe căi minunate, după trăi­ri­­le inimii sale curate şi a gându­lui neprihănit, ce căutau cu ne­saţ viaţa de mănăstire, trăită a­proa­pe de Domnul Slavei.

În urma unei chemări de sus şi a unor îndelungate rugăciuni, în ziua de 23 aprilie 1954 a intrat în viaţa monahală de la Mă­nă­stirea Răteşti, judeţul Buzău, aici absolvind Şcoala Monahală de trei ani şi având ca principală as­cultare rezolvarea lucrărilor de contabilitate de la Cancelaria mănăstirii.

În anul 1956 a fost închino­vi­a­tă la Mănăstirea Râmeţ, unde în ziua tunderii în monahism - 6 iu­nie 1957 – primeşte numele de Eu­doxia, ales chiar de părintele Do­metie, fratele ei.

Din anul 1956, a avut în Mă­nă­stirea Râmeţ ascultarea de se­cretară şi tot din acea vreme, cu multă dăruire şi pricepere, s-a ocupat şi de organizarea biblio­te­cii şi arhivei mănăstirii. Între a­nii 1956 şi 1958, monahia Eu­do­xia a predat la Şcoala Mo­na­ha­lă cu program de trei ani (ce a func­ţionat în incinta Mănăstirii Râ­meţ), disciplinele: Istoria Bi­se­­ricii Universale şi Istoria Bi­se­ri­cii Române. Maicile care în vre­mea aceea erau eleve ale Şco­lii Monahale îşi amintesc că mo­na­hia Eudoxia se pregătea cu mul­tă seriozitate, selectând din ti­mp materialele necesare cur­su­­ri­lor respective, pe care le re­dac­ta personal la maşina de scris. Prin­tr-o muncă eroică (aşa am pu­tea-o defini) părintele Dome­tie, sufletul obştii de la Râmeţ, îm­preună cu maicile Eudoxia Ma­nolache, Lavrentia Che­le­men fosta stareţă, Ioanichia Mar­tin, Ambrozia Tagan, Te­o­do­ra Drăgoi, Amfilohia Rotariu, Sta­vrofilia Zsombori, Vichentia Pâr­van şi altele, trecute în anii din urmă la cele veşnice, dar şi cu monahiile: Stavrofora Ieru­sa­li­ma Ghibu - stareţa actuală a Mă­năstirii Râmeţ, Xenofonta Cio­banu, Antima Muntean, Ma­cri­na Vulcu, Nimfodora Filip, A­nas­tasia Ghibu şi Mihaela Pop au făcut din Râmeţ una dintre ce­le mai frumoase mănăstiri ale ţă­rii. Cărau pietre de pe munte, lemn, materiale de construcţii, au restaurat biserica veche, au zi­dit mai târziu o preafrumoasă bi­serică, chilii, ateliere şi anexe, au înfruntat împotriviri şi să­ră­cie, neavând uneori ce mânca ori cu ce se îmbrăca. Viaţa lor, tră­ită sub semnul renunţării, a stat mereu în lumina cuvintelor E­vangheliei şi a trăirilor a­de­vă­ra­te, care nu se pot exprima în cu­vintele puţine şi sărace ale unei evocări.

Odată cu Decretul 410/1959 ca­re a încercat să desfiinţeze Mă­năstirea Râmeţ, Eudoxia îm­pre­ună cu maicile şi surorile a­cestei obşti au lucrat în Aiud, ca ţe­­sătoare la secţia de covoare din ca­drul Cooperativei Record şi a­proa­pe 10 ani a stat departe de mă­năstire, din 1959 până în 1969, când prin mari eforturi a re­­uşit să revină la Mănăstirea Râ­meţ. În acel timp, în toată ţa­ra aproximativ 5.000 de călugări au fost nevoiţi să părăsească ob­şti­­le, iar peste 100 de mănăstiri au fost desfiinţate. În cele care au scăpat din calea furiei au ră­mas de strajă puţini monahi, în ge­neral vârstnici.

În anul 1970, a fost numită su­­­praveghetor muzeu, iar din 1972 a funcţionat ca şi ghid al mă­­năstirii. În această ascultare a depus multă stăruinţă pentru co­­lecţionarea diferitelor obiecte et­nografice din comună, precum şi a icoanelor pictate pe sticlă şi pe lemn. Avându-l alături pe pă­rin­tele Dometie, maica Eudoxia a mers din casă în casă, la Plea­şa, Valea Uzii, Mocani şi la Ol­te­ni, convingându-i pe localnici să dă­ruiască mănăstirii inesti­ma­­bi­le odoare pe care le aveau ca moş­tenire din tată în fiu. (Va ur­ma)

Bibliografie

Monahia Eudoxia, Părintele Do­me­tie de la Râmeţ, 2001.

Mo­nahia Eudoxia (Eugenia Ma­no­lache), Poezii despre Mireasa din Apuseni şi Părintele Dome­tie (nedatată).

Florin Şinca, O viaţă închinată mo­nahismului. Monahia Eu­do­xia Manolache şi înfiinţarea mu­ze­ului mănăstirii, în „Istoria Mă­năstirii Râmeţ, maica celor şap­te biserici de pe Valea Geoa­giu­lui“, Editura RCR Editorial, Bu­cureşti, 2013.

A.I.N.P., Fond D.M.I., Dosar 7613, f. 32.

Cartea de impresii a Mănăstirii Râmeţ.

Mărturisirile Înalt Preasfinţitului Casian al Dunării de Jos, ale Prea­sfinţitului Visarion, E­pis­co­pul Tulcii, ale stavroforei Ie­ru­sa­­li­­ma Ghibu, stareţa Mănăstirii Râ­­­meţ şi ale maicii Vasilica Tă­na­­se, se­cretara Mănăstirii Râ­me­ţ.