Priveghind ani mulţi într-o cetate a Ortodoxiei - Eudoxia de la Râmeţ (II)

După deschiderea muzeului (12 iulie 1969), maica Eudoxia a trimis la 9 ianuarie 1970 preşedintelui Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (azi Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), Pompiliu Macovei, o frumoasă epistolă, în care sublinia vechimea şi importanţa deosebită a lăcaşului monahal din Apuseni. Stăruitoarea călugăriţă ruga să se facă intervenţii la Ministerul Afacerilor Externe pentru ca Ambasada României din Budapesta să elibereze un document din anul 1215 aflat în arhive. În acelaşi timp, maica se străduia să ia legătura cu Evloghie Oţa, fost vieţuitor al mănăstirii, pentru identificarea persoanei care a văzut documentul respectiv şi despre care spunea că este din raionul Alba. „Suntem la Sf. Mănăstire Râmeţ, judeţul Alba din anul 1955, ca mănăstire de maici, în urma unei hotărâri a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (mai înainte fiind mănăstirea de călugări). (…) Fiind venite acum noi în această Sf. Mănăstire, am purces la organizarea unui mic muzeu care să scoată în evidenţă vechimea acestui loc, precum şi contribuţia adusă la culturalizarea poporului român. Ne mândrim că am ajuns să trăim pe aceste meleaguri pe care unele documente le atestă ca fiind foarte vechi“.

 

Astăzi muzeul stă mărturie neclintită a dragostei şi a jertfei monahiei Eudoxia, care va rămâne şi prin această realizare prezentă în mănăstirea pe care a iubit-o nespus, precum şi a locului şi istoriei de la Râmeţ, care i-a dăruit bucurii mari în vremuri grele, dar şi multe lacrimi, trimise la timpul respectiv în ceruri, acolo unde sunt inima şi comoara monahilor.

 

În anul 1979 a fost admisă la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu, urmând cursurile la zi timp de patru ani, până în 1983, când a devenit licenţiată în teologie.

 

Maica Eudoxia a suferit odată cu mănăstirea şi s-a bucurat dimpreună cu ea. La 1 mai 1987, când era ghid al mănăstirii, făcând parte şi din consiliile economic, duhovnicesc şi de judecată, scria în „Cartea de impresii“: „Lăudat să fie Dumnezeu pentru toate, noua biserică atât de frumoasă prin arhitectura ei îşi aşteaptă pictorii, iar cea străveche e în restaurare“. 

 

A iubit arta şi frumosul, dar mai mult decât mintea poate cuprinde, a preacinstit-o în mod deosebit pe Maica Domnului. Oricine intra în chilia ei era întâmpinat de chipul senin şi blând al Preacuratei, privind din multele icoane ce se aflau pe pereţi, pe care numai maica Eudoxia putea să-l contureze prin penel, împletit cu rugăciunea cea din adâncul inimii. 

 

Nu a studiat pictura, dar... mai presus de orice a iubit-o pe Maica Domnului, care nu are întotdeauna şi numaidecât nevoie de studii înalte, însă aceasta a fost taina maicii Eudoxia, neîmpărtăşită cuiva, tocmai din pricina smereniei adevărate care o însufleţea.

 

Chiar şi la vârsta ei iubea biserica şi rugăciunea (Psaltirea în special) şi cu toate că din pricina anilor şi a bolilor îi era uneori foarte greu, se străduia să nu lipsească de la toate laudele şi mai ales de la Sfânta Liturghie, iar pravila era merinda nelipsită prin care îşi hrănea sufletul curat, aidoma acelora al pruncilor. A fost un model de vieţuire, după cum afirmă surorile din cin care i-au fost apropiate. Când îţi era mai greu, de ajuns era să te afli în preajma sa, căci rugăciunea care o însoţea pretutindeni, ca prin minune liniştea şi pe cei care o cercetau.

 

Din dorinţa de a tezauriza istoria şi faptele minunate ale celor dinaintea noastră, a organizat împreună cu fratele ei, pr. Mihai Manolache, un muzeu închinat arhimandritului Dometie în casa părintească din satul Târlele-Filiu, unde a crescut maica Eudoxia. La resfinţirea bisericii din toamna anului 2012, maica Eudoxia a participat împreună cu întreaga familie şi a revăzut pentru ultima oară locurile natale. 

 

Chilia ei de la Râmeţ era de fapt o anexă la „Muzeul Părintele Dometie“ de la Filiu. Păstra cu mare grijă câteva documente şi lucruri personale ale părintelui Dometie, care, de acum, vor trebui expuse, fie la Râmeţ, fie în muzeul ce-i poartă numele. 

 

M-am bucurat să o întâlnesc de multe ori pe maica Eudoxia, la sfinţirea noii biserici a mănăstirii, în iunie 1992, la Sfintele Paşti ale anului 1995, când am făcut împreună, timp de o lună, un pelerinaj la Ierusalim şi Locurile Sfinte şi de alte multe ori la Râmeţ. Păstrez câteva scrisori şi poezii pe care maica mi le-a dedicat în decursul anilor. Era sfătoasă, vorbea frumos şi avea o căldură a inimii. Amintirile ei se îndreptau adesea către celebrul ei frate, arhimandritul Dometie Manolache. Alături de ea, în decursul anilor am săvârşit trisaghioane (slujbe de pomenire) la mormântul cuviosului Dometie, de sub mărul aflat în apropierea Altarului de vară al Râmeţilor. Am parcurs cu interes paginile scrise de maica Eudoxia despre fratele său, ca şi versurile publicate în volumul „Poezii despre mireasa din Apuseni şi părintele Dometie“. 

 

Monahia Eudoxia a întâmpinat la Râmeţ ierarhi, monahi şi preoţi mulţi, scriitori şi oaspeţi importanţi din ţară şi străinătate, cărora le-a vorbit din inimă despre istoria mănăstirii. Unii dintre pelerini au scris despre ea, alţii i-au închinat poezii şi cuvinte de apreciere. Mulţi dintre ei o vor pomeni în rugăciuni neuitătoare, aducându-şi aminte de toată osteneala ei în slujirea Domnului şi a Mănăstirii Râmeţ.

 

Statornicia, râvna, priceperea, darul cuvintelor, jertfelnicia, smerenia, evlavia şi dragostea pentru rugăciune, atenţia acordată tuturor, zâmbetul şi inima bună, dar mai ales dăruirea totală şi necondiţionată pentru Mănăstirea Râmeţ, o aşază pe monahia Eudoxia într-un şir important al vieţuitorilor cuvioşi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română.

 

Chipul ei nimbat de lumina faptelor bune şi de lucrarea monahicească ascunsă celor mulţi rămâne să străjuiască mănăstirea de la poalele Trascăului. Credem că va afla răspuns bun şi răsplata meritată celor ce şi-au închinat viaţa Mântuitorului.

 

Din cei 80 de ani, maica Eudoxia a petrecut 60 închinându-I Domnului, în viaţa monahală, iar mai bine de 55 de ani la Râmeţ.

 

A plecat la cele veşnice discret, după o suferinţă grea, iar obştii de la iubita sa Mănăstire Râmeţ i-a lăsat cel mai mare dar, agoniseala de-o viaţă, şi anume... DRAGOSTEA fără măsură...