Problemele tinerilor, problemele noastre

Viaţa e frumoasă, lumea e plină de lucruri atractive şi vrednice de dorit. Domni şi doamne ne zâmbesc din reclame la colţ de stradă sau de pe smartphone, de pe pagini web. Totul e strălucitor şi plin de culoare în vremurile noastre. Dar nu cumva e doar o aparenţă? Pentru că iată undeva în sufletele multor tineri viaţa pare că nu mai are sens. Motivele pentru care ei gândesc astfel sunt multe şi particulare, legate de deznădejdea fiecăruia. Cauzele pentru care ajung în această stare nu sunt multe, însă fundamentale: lipsa dragostei adevărate din partea celor apropiaţi şi absenţa unei preocupări sincere pentru viaţa lor prezentă din partea părinţilor, a şcolii şi a tuturor celor ce ar trebui să vegheze la soarta lor. Ce înţeleg prin preocupare sinceră faţă de tineri? În primul rând o educaţie profilactică în faţa vicleniei tot mai prezente în lumea noastră. Am văzut cu toţii ce tragedii s‑au întâmplat în ultima vreme cu tinerii care s‑au sinucis sau au fost la un pas de a o face din pricina jocului pe internet Balena Albastră.

Principiul acestui joc e simplu şi vechi, doar veşmintele şi viteza de propagare sunt noi. E jocul diavolului. Potrivit Sfinţilor Părinţi, în starea de după cădere, prin mintea omului trec necontenit valuri de gânduri care nu‑i reprezintă neapărat identitatea. Unele sunt semănate chiar de vrăjmaşul diavol, precum cel al sinuciderii. În mod firesc prezenţa gândului sinuciderii e doar pasageră. Vine şi pleacă. Doar convorbirea cu acest gând - în care se amestecă şi vrăjmaşul ‑, pe fondul disperării sau al unei sensibilităţi emoţionale necontrolate, duce la robirea minţii şi‑l poate împinge apoi pe om la un gest necugetat. Or în cazul jocului amintit, pe o rețea de socializare, moderatorul cultivă sistematic un gând trecător, ce a lăsat doar o umbră subconştientă. Totuşi, aici poate fi identificat şi un mecanism viclean al comunicării virtuale. Dincolo de poze şi de peisaje, spaţiul virtual favorizează în mod vădit accesul la conţinuturile subconştiente ale omului, pe care acesta - de ce oare? - e mai predispus să le facă publice aici decât în viaţa reală. Iar acest fenomen face ca lumea virtuală să fie mult mai violentă şi mai vicleană decât cea reală.

Ei bine, tocmai acele mărturisiri ale unor gânduri în spaţiul virtual, despre care copiii nu au cunoştinţă de unde le vin, sunt speculate de diverşi „moderatori”. De aceea şi durează acest joc un anumit număr de zile: pentru ca astfel ceea ce doar a gândit cineva sau i‑a trecut prin minte şi şi‑a lăsat urma în subconştient să se fixeze de o manieră obsesivă în minte. Jocul e de fapt un algoritm de acceptare pas cu pas a ideii suicidului, ca apoi gândul să devină dorinţă şi să consimtă la execuţia oarbă a comenzilor moderatorului, care la sfârşit îi va oferi nefericitului „premiul cel mare”!

Să revenim acum şi să ne întrebăm: oare a trebuit să moară fără rost atâţia copii ca să ne trezim, să spunem lucrurilor pe nume şi să facem ceva? Oare de‑acum se vor schimba lucrurile într‑un mod salutar doar prin monitorizarea acestui joc de către poliţie şi prin arestarea organizatorilor? Să nu ne amăgim. Reţelele virtuale de socializare reprezintă o junglă imensă în care poate oricând „înflori” un nou joc halucinant al pierzării de suflete. Şi cum vom preveni eficient aceste fenomene, de vreme ce copiii sunt dependenţi de reţelele virtuale de comunicare, în fapt de depersonalizare? Dar oare jocurile de calculator „distractive” sunt benefice creierului copiilor noştri? Nu a auzit nici un om de stat cu putere de decizie despre copiii care nu se mai pot dezlipi de monitor, până într‑atât încât se epuizează fizic şi nervos din pricina timpului petrecut cu jocurile? Oare nu vede nimeni rezultatele şcolare ale copiilor dependenţi de monitoare? Oare nu s‑a cunoscut ştiinţific de la început că între 12 şi 18 ani, de pildă, nu‑i e recomandat copilului să stea în faţa monitorului decât 1‑2 ore pe zi, dacă îi dorim o dezvoltarea mentală normală? Nu a auzit nimeni de autizarea şi de alte maladii virtuale? Cum au ajuns aceste instrumente să invadeze societatea şi să fie la îndemâna copiilor? După ce vor deveni dependenţi, mai are sens să le vorbim despre studii şi recomandări? Oare nu a ştiut nimeni ce consecinţe vor surveni în timp?

În sfârşit, cum ar fi stat acum lucrurile cu tânăra generaţie dacă i‑am fi arătat fireasca afecţiune şi înţelegere şi dacă am fi educat copiii pentru viaţă, prevenindu‑i asupra primejdiilor lumii şi învăţându‑i prin exemplul propriu să iubească adevărul şi munca, iar nu trufia lumească? De aceea corect ar fi să se spună că problemele tinerilor de azi nu sunt doar ale lor, ci şi ale noastre, într‑o măsură chiar mai mare decât a lor.