Prodromu - pecetea cea românească a Sfântului Munte

Între podoabele iconografice ale Bisericii Mari a Schitului Prodromu din Athos atrage atenția o zugrăvitură de dată mai recentă, cu înfățișarea sa de pergament al vechimii. E un tablou votiv, care nu s-a pictat la ridicarea ctitoriei, în veacul al XIX-lea, ci ulterior. Trei monahi, cu siluetele lor de vrej suind la cer, poartă pe podurile palmelor chivotul Schitului Românesc Prodromu, dăruindu-l Maicii Domnului - Ocrotitoarea acestui tărâm al sfințeniei. Sunt cei trei mari ctitori ai așezământului, Nifon, Antipa și Petroniu. Treimea cea nevoitoare psalmodiază în numele viețuitorilor români, făuritori ai zidirii măiestrit plăsmuite, bucuria de a se fi învrednicit de această jertfă și, totodată, mulțumirea smerită că fapta lor are semnele pământurilor din care se trag, supranumite, defel întâmplător, „Grădina Maicii Domnului”. Icoana cu pricina dă expresiune metaforică vrerii care i-a animat pe cei care, în veacul al XIX-lea, au purces la izvodirea unei vetre sihăstrești a românilor în Athos. Pustnicii din țările dunărene se împărtășeau din isihasmul Athosului de la întemeierea acestuia. Domnii din Moldova și Țara Românească s-au grijit cu danii îmbelșugate de soarta chinoviilor din Sfântul Munte, venindu-le în ajutor când le era mai greu, în momentele în care vrăjmașii, nu puțini, erau pe punctul să le răpună. În începătura pomelnicelor mănăstirilor athonite, domni precum Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu, Constantin Brâncoveanu, precum și cele ale altor binefăcători din Principate, se rostesc cu mare evlavie, întru veș­nică recunoștință pentru milostenia lor nemăsurată. Dar monahii de la Carpați și Dunăre visau la o casă a lor în Athos, unde, pășind, românii să se simtă ca în ocina părintească, iar străinii să descopere duh de meleag românesc.

Această dorință îi însuflețise pe deschizătorii de drum din țară ajunși în Athos. O mărturisește însăși înscrierea cuvântului „Românesc” în denumirea Schitului Prodromu, îndată după Unirea Principatelor Române din 1859. Într-un hrisov din 1889, încheiat în Marea Lavră, sub autoritatea căreia se găsește obștea Prodromului, act cu sigiliul Patriarhului Dionisie al Constantinopolului, se menționează că Schitul are supranumele de „Românesc”. O denumire cu puternice corespondențe în modul de a viețui, de a rândui și plini ascultările, dar și în ambianța întregului ansamblu monahicesc. Sigur, Schitul Prodromu se înscrie prin edificiile sale în tiparul construc­țiilor Sfântului Munte. Aspectul este unul de cetate fortificată, determinat și de timpul izvodirilor ctitoricești din Athos, care era unul al neîncetatelor năvăliri distrugătoare. Fi­rește, acest mod de alcătuire genera impresia de severitate, care consona și cu felul de trăire pustnicească, cea caracteristică plaiului sihăstresc montan. În cazul monahismului românesc, existența sihăstrească face casă bună cu blândețea, cu dulceața carpatină a pajiștilor. Urcat pe șaua creștetului de piatră al sălbaticei Vigla, unde e cuibărit Schitul, străbați o cărăruie ce-i străjuită de florile cele dulci zâmbitoare ale pământului nostru nord-dunărean, împerecheate armonios cu aprinsele volburi ale buganviliilor de mai la sud, ce fac să scânteieze piatra aridă a munților din Grecia. Iar cum treci de turnul-clopotniță, se așterne îna­inte-ți până la intrarea în Biserica Mare un covor rafinat migălit din mii de pietricele cu țesătură de mozaic, pe care calci cu simțământul că ești pe o scoarță de la Hurez ori Agapia. Ridici privirile și dai de turlele bisericii, cu grațioasa lor rotunjime de cupolă cerească, înveșmân­tate în alburi înspumate marin. E culoarea ce a singularizat bazilica între cele ale Athosului, mai toate celelalte având cupole purpurii. Cromatica i-a adus Prodromului atributul cinstitor de „mireasă a Sfântului Munte”.

Și, la tot pasul, în cuprinsul mănăstiresc, dai de peceți ale spațiului românesc. Poate cea mai grăitoare e pictura, realizată în veacul al XIX-lea, restaurată și îmbogățită între anii 1998 și 2000. Policromia ei este jubilantă, cântătoare. Are solaritatea celor mai pitorești priveliști românești din acele zile când astrul luminător aurește văile, colnicele, munții, câmpiile, îmbrăcându-le în straie de purpură, aur, diamante și alte felurite pietre prețioase. În pridvorul acestei monumentale zidiri te întâmpină, ca niște pisanii, însemne la care trebuie neapărat să iei aminte spre a-ți da seama de locul unde ți-a fost hărăzit să fii. Pe peretele sudic al pridvorului, într-o frescă asemuitoare cu cele de la Sucevița ori Voroneț, sunt prezentate așeză­min­tele monahale athonite vechi din Samaria, între care se aşează demn Prodromu. Este „Icoana Sf. Munte”, din 1859, operă a monahului Andronic, moldovean din Schitul „Sf. Pantelimon” al Mănăstirii Cutlu­muș. Icoana, unică în Athos, a fost singura de la Prodromu inclusă în expoziția „Tezaurele Sfântului Munte”, deschisă la Salonic în perioada 1997-1998. Între sfinții reprezentați în frescă se numără și 14 români, care, potrivit inscripției, „...s-au sfințit în pământul Țării Moldoro­mânești”. Iar deasupra ușii de intrare în biserică, o pisanie, străjuită de două benzi tricolore, marchează deslușitor semnificația de căpătâi a bisericii, aceea de pecete românească în Athos: „...Acest Sfânt lăcaș românesc, cu patronul Botezul Domnului și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu viață chinovitică, este fondat ca azil al tuturor românilor, fără deosebirea lor. Piatra fundamentală s-a pus în anul 1857, luna martie, cu voia Mănăstirii Lavra; s-a edificat cu contribuția tuturor dreptcredincioșilor români de peste Dunăre, s-a sfințit la anul 1866, mai 21”.

Prodromu, cu amprenta sa românească, are splendoarea lui, îmbo­gățind „corola de minuni” a Athosului. A stârnit pizma dușmanilor și, din pricina lor și a vitregiei vremurilor, s-a aflat nu o dată aproape de ruinare și stingere. Se vede că fusese sortit de Dumnezeu ca vatră monahală biruitoare și strălucitoare. Nu l-au ocolit nici cataclismele, între care cel mai cumplit a fost cutremurul din 1905. A răzbătut prin furtuni pentru că aici s-au nevoit călugări români emblematici. Unii au devenit legendari prin vrednicia lor în întregul cuprins monahicesc al Athosului. Iustin Valahul se făcuse vestit prin puterea rugăciunii sale. Când Marea Lavră a fost năpădită, la începutul secolului al XIX-lea, de lăcuste care prăpădeau totul în cale, viețuitorii de acolo au apelat la fratele lor român de la Chilia Prodromu, ca să-i ajute. Momentul e consemnat astfel în cronicile Lavrei: „...a făcut agheasmă, iar când a început să cânte troparul «Mântuiește, Doamne, poporul tău...» și să stropească, norul de lăcuste s-a ridicat și a plecat spre mare”. După acea întâmplare, Marea Lavră a răspuns dorinței viețui­torilor de la Prodromu de a deveni schit și a aprobat accesul la o sursă de apă de la Kyr Isaia. Mai târziu, când trăirea monastică românească căpătase substanță în Athos, protopsaltul Nectarie era vocea fără de seamăn a Muntelui Sfânt, comparat, prin amploarea și coloratura vocii, cu faimosul Cucuzel din Constantinopol. De altfel, acest psalt cu voce de aur a lăsat și o moștenire la fel de prețioasă. Colecția sa de manuscrise muzicale reprezintă unul din tezaurele acestei așezări monahale românești, care a fost și este și un mănos focar de cultură. Aici a fost elaborată de schimonahul caligraf Irinarh Șișman lucrarea „Istoria Mănăstirilor Athonite”, în 20 de volume, împodobită cu caligrafii de veritabil artist. În Biblioteca Schitului Prodromu, alte 32 de volume dau seamă de arta acestui rafinat meșter caligraf. Unii dintre trăitorii în obște au dobândit renumele de înțelepți, către care e bine să te îndrepți în căutarea căii de umblat de vrei să dobândești Împărăția cerurilor. Un asemenea sfătuitor, ascultat cu sfințenie, a fost arhimandritul Petroniu Tănase, starețul care a readus la viață Prodromu după grelele încercări la care fusese supus de regimul comunist din România și de etatizările statului grec de după Al Doilea Război Mondial. Înțelep­ciunea acestui călugăr era proverbială în Athos. Se impusese în acest sobor monastic ca o figură iconică. Grăitor este faptul că, având nevoie de un cuvânt de folos din partea unui avva din Athos, Placide Deseille, starețul Mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare” din Franța, a fost dus de Gheronda Macarie Simonopetritul la părintele Petroniu Tănase. Oaspetele francez, alături de părintele Macarie și sinaxa din mănăstirea sa, l-a ascultat ca pe un cuvântător de „Pateric”.

Pecetea cea românească din Muntele Sfânt e dată de lucrarea străduitoare a monahilor români de la Prodromu. Ei au făurit drept chip plăcut Maicii Domnului zidirile cele sacre și tot ei le-au impregnat cu duhul în care se simte mireasmă românească. Osteneala de azi a obștii conduse cu pricepere de arhimandritul Atanasie Floroiu e întru sporire dăinuitoare.