Profesioniştii

Pe lângă multe alte efecte surprinzătoare despre care se tot vorbeşte în aproape toate mediile sociale de pe la noi, criza a determinat şi încă mai determină, cel puţin la nivelul cadrului în care se exprimă Biserica Ortodoxă Română - acela al mijloacelor mass-media pe care le patronează -, o migrare a jurnaliştilor, a oamenilor de presă dinspre mediul laic spre cel bisericesc. Nu cunosc în amănunţime situaţia celorlalte departamente ale Centrului de Presă Basilica, ci pot să vorbesc numai din perspectiva instituţiei care îmi este mai aproape, în speţă Ziarul Lumina, iar pornind de aici să încerc schiţarea unei perspective asupra întregii stări de fapt. În realitate, nu doar jurnaliştii (cu nasul lor fin educat şi format în anii activităţii de dincolo) au văzut în noua atitudine a Bisericii Ortodoxe Române o salvare din faţa perspectivelor tot mai sumbre care planau asupra propriilor lor birouri tot de dincolo, ci şi oameni de profesii diferite care se pot încadra eventualelor demersuri dezvoltate la nivelul decizional al instituţiei mai sus amintite: ingineri, arhitecţi, contabili, asistenţi sociali, croitori etc.

Îndreptarea lor către Biserică este un fapt lăudabil, dincolo de micile comentarii răutăcioase care tot se mai aud, referitor la faptul că "dacă nu era criză, ăştia nu veneau nici în o mie de ani", iar disponibilitatea existentă de a primi oameni valoroşi, chiar la un moment dat strânşi cu uşa, are incontestabil fundamentare în Sfânta Evanghelie, pilda fiului rătăcitor fiind cel mai bun exemplu în acest sens. În al doilea rând, poate că aceşti oameni, profesionişti desăvârşiţi, ar fi venit să lucreze pentru Biserică dacă Ea ar fi avut mai devreme ideea înfiinţării unui cadru jurnalistic mai prezent şi mai sistematic. Oricum, cert e faptul că în acest moment Biserica (ziarul) are nevoie de oameni pregătiţi, de o infuzie de profesionalism în domenii nesondate încă la adevărata capacitate, dar şi aceşti oameni au nevoie de un cadru cunoscut în general ca stabil, fără fluctuaţii radicale. În condiţiile de astăzi însă, premisele negocierilor sau rezultatul lor sunt clar în favoarea Bisericii. Totuşi, nici unul dintre aceste aspecte descrise mai sus nu deţine importanţă egală cu cea a duhului de care profesioniştii în cauză ar trebui să fie conştienţi atunci când intenţionează să lucreze pentru Biserică şi să nu o considere pe aceasta o simplă staţie de ţară din itinerarul personal care are ca finalitate propusă gara mare din oraş. Poate că mulţi dintre aceştia nu au o viaţă creştină asumată şi mărturisită ca atare prin periplul lor profesional, dar modul în care Dumnezeu rânduieşte (re)venirea lor cu smerenie la Biserică este de-a dreptul extraordinar, într-o pedagogie tainică. Primirea lor în Biserică nu presupune convertiri spectaculoase, gen prima pagină de tabloid, nu avem nevoie de false dovezi ale unei îndrăgosteli peste noapte de slujbe şi icoane şi nici forţări spre înduhovniciri bruşte, nefireşti, dar nici de tentative de a înţelege spaţiul Bisericii în toată dimensiunea lui drept o zonă retrogradă, care aşteaptă marea izbăvire şi în care fiecare, în virtutea libertăţii proprii, poate spune ce vrea. Poate că, după ce se va încheia criza, mulţi dintre profesionişti vor intra din nou în dinamica migraţiei, trecând la o altă etapă a vieţii lor. Este un lucru firesc, mai ales în dinamica generală a societăţii de astăzi. Poate vor lăsa urme ale profesionalismului lor şi în locurile de la care se vor muta recent. Însă ar fi bine ca şi ei să se deschidă onest în faţa unui altfel de profesionalism. Acela tainic, al credinţei, nădejdii şi dragostei. Al Bisericii.